INOCENŢA -mireasma din zările copilăriei

     Aş vrea să ne readucem aminte de frumuseţea indicibilă a stării de candoare, nevinovăţie, duioşie şi tandreţe,  de care am avut cu toţii parte în primul sfert de viaţă, culminând cu prima iubire - fericirea de a ţine mâna fiinţei iubite...Parcă ceva nu s-a pierdut în noi din starea edenică a omului dinainte de păcatul neascultării. Pentru mulţi, a rămas ca un fum din zarea primei şi fericitei vârste. Dacă atunci era o stare dominantă ludică (aplecarea  spre joc), la noi, adulţii, apare atât de rar sau chiar deloc, deşi ne înviorează sufletele când o întâlnim.

            Nu arareori, inocenţa descinde din ignoranţă, fiindcă nu am luat contact cu progresul lumii, iar efortul (de obicei nereuşit) de a rezolva misterele  trezeşte veselia  irezistibilă a adulţilor. Voi ilustra acestea începând cu mine însumi...înainte de a râde de alţii.

        Eram elev în clasele primare, a-III-a, a-IVa şi  aveam un mister, pentru a cărui dezlegare mi-am bătut capul mult, fără a-mi trece prin gând să întreb pe cineva, fiind un şcolar introvertit. Aveam două învăţătoare la şcoală. Una, un adevărat înger, Elena (i se zicea Miţica), fata preotului Mânzat (păr de aur, un chip de zână de poveste şi un glas ca dintr-un cor ceresc). Nu o iubeam; o adoram. Suplinind o singură dată pe învăţătoarea de la clasa noastră, ne-a citit ,,Făt-Frumos din lacrimă". Pentru totdeauna s-a trezit atunci în mine dragostea pentru literatură, această artă ce ne vorbeşte despre sufletul omenesc, despre frumuseţe, despre dragoste.

    Dăscăliţa noastră, tânără şi dânsa, doamna Raveca, era o fire mai aspră, destul de exigentă. Afară de cunoştinţele de la clasă, nu radia nimic din domnia sa. Se îmbrăca -aşa o ştiu- într-o bluză verde. De la o vreme, a apărut un mister pentru mine: ce putea avea Doamna noastră în dreptul pieptului, transversal, de la stânga la dreapta, răzbătând foarte evident prin bluzele ce le purta de obicei. Nu mai vedeam la nimeni ceva asemănător, nici la doamna Elena (Miţica), nici la mama sau la alte femei, mai ales în vestimentaţia de atunci. Ce ar putea fi? O parte a corpului nu avea cum să fie; ar fi fost total nepotrivit. Nu avea cum să fie. Cel mai probabil şi-o fi pus  -mi-am zis-  vreun material textil, cum se poartă pe la ţară, vreun sul de pânză...Era însă prea rigid, mereu cu aceeaşi formă, cu ceva elasticitate.... Ultima ipoteză, concluzivă, a fost că trebuie să fie ceva din lemn. Priveam şi priveam fără să mă pot dumiri. Negreşit lemn, dar cum se face că nu părea să necesite vreun efort cu aşa greutate? Adânc mister!

Cu această taină rămasă nedezlegată, am trecut în ciclul gimnazial, unde am aflat cheia tenacelui mister: femeile au...sâni. Adic-aşa...

        Protopărinţii Adam şi Eva erau şi ei inocenţi, adică neexperimentaţi, copii, deşi au fost creaţi ca adulţi dintru început. Degeaba li s-a spus că vor muri. Habar n-aveau ce e aceea moarte, boală, durere, războaie, ură, crime... Aşa a fost posibil să fie înşelaţi de Potrivnicul neadormit.

Starea de candoare, inocenţă, neculpabilitate, nu este străină nici adulţilor. Paul Zarifopol povestea cum făcuse o vizită la Berlin, bunului său amic, I.L Caragiale şi îl aflase în casă, jucându-se cu copiii. ,,Marele scriitor umbla în jurul mesei în patru labe, mormăind: Uuu-uu-bragabu!!".

 Încercarea de reîntoarcere la starea de inocenţă o aflăm  -in nuce- la poetul latin Ovidiu (iubirea ca  joc) şi frecvent la poetul nostru naţional, Mihai Eminescu:

,,Hai şi noi la craiul, dragă,/ Şi să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării."(Povestea codrului)

 Lumea în care trăim are tocmai tendinţa contrarie, de a anihila această stare de candoare, de nevinovăţie.  Vrem să maturizăm fiii şi fiicele noastre cât mai repede şi un ajutor în acest efort nefast stă în tehnologizarea vieţii. Cât mai repede o cheie de apartament la gât, telefon mobil, tabletă...

Inocenţa este şi o sursă de prim rang a umorului. Ne gândim la ceva, în timp ce acelaşi cuvânt sugerează altceva.

Câteva exemple:

-Iubito, de ziua ta ţi-am adus un căţel alb.

-Da? Ce drăguţ. Unde e? Să-l văd...

-Uite-aci, în palmă. Un căţel de usturoi.

                                    x

 -Chelner, vinul acesta nu prea e de calitate.

 -Domnule, sunt sigur că vă veţi schimba părerea, după ce o să vedeţi nota de plată.

                                       x

 Canibalii sunt cele mai bune gazde. De la ei nu pleci niciodată nemâncat.

                                        x

-Acum sunteţi bine -spune doctorul pacientului. Sunteţi un om normal. Aţi progresat mult.

-La asta îi ziceţi dumneavoastră progres? Păi în urmă cu trei luni eram Napoleon. Am decăzut mult...

                                       x

După o ceartă, bărbatul îi spune consoartei:

    -Când o să mor, să-mi laşi verigheta pe deget.

    -Da' de ce, mă rog?

    -Să vadă Dumnezeu, că în iad am fost...

                                       x

La o fermă din Iowa, tânărul John bate la poartă şi bate. După o vreme, se iveşte un băieţel drăguţ de tot şi isteţ foarte, de vreo şase anişori:

-Please! Numai eu sunt acasă. Doriţi ceva? Dacă aţi bătut atâta drum până aici, poate vă ajut eu sau o să le spun părinţolor mei.

-Măi, măi, scump eşti! zice nou-venitul, frământându-şi în mână şapca. Da, măi piciule, am  o problemă, o problemă mare...nici nu ştiu cum să-ţi spun ţie, că tu eşti mic...Dar hai să-ţi spun...Eu o iubesc pe soră-ta şi am lăsat-o însărcinată...

- Domnule, zice piciul, puţin încurcat, tata însîmânţează animalele şi pentru aceasta e şi acum plecat. Eu ştiu că cere cinci dolari pentru o oaie şi  zece pentru o vită, dar nu ştiu cât ar trebui să vă dea pentru că aţi lăsat-o însărcinată pe sora mea...

PS    Uluitoarea FLOARE A INOCENŢEI (Innocence flowers) vine să arate că nicio evoluţie sau necesitate din lume nu au putut da ca rezultat această frumuseţe stranie, de ..pasăre vegetală", ci este rodul unei înţelepciuni şi puteri ce desfidă orice raţiune omenească.