Intelectualii nostalgici

                                  ..Eu zic că locul unde supraviețuiește comunismul e nostalgia comunismului.” (Andrei Pleșu)

Indubitabil, nostalgia se asociază cu trecerea timpului. În plan personal, nostalgia, ca stare post-factum, înseamnă viața noastră, privită retrospectiv. Reîntoarcerea la o anumită secvență din parcursul nostru existențial, ne face de multe mori să atenuăm multe asperități ale drumului parcurs, edulcorăm unele întâmplări, le atașăm o aură, prin care am dori să ne ridicăm pe un soclu, în fața celor cărora le narăm diverse episoade din viața noastră.

Trecutul ne bântuie, îl relatăm celor mai tineri decât noi, deseori. Reacția lor pendulează între mirare, apreciere sau o disimulată acuzare.

M-am aflat odată în fața unui, să-i zicem ,,tribunal” ad-hoc, al câtorva foști elevi de-ai mei, acum oameni maturi, bine realizați profesional. În mod indirect, acuzau generația mea, trăitoare în comunism, ca fiind una lașă, care a acceptat fără să crâcnească toate relele dictaturii ceaușiste. Parțial am reușit să motivez comportamentul generației mele, fără însă a-i putea convinge pe interlocutorii mei.

Acest dialog mi-a venit în minte sesizând pe Facebook și în presa județeană, inclusiv în cea culturală, acute  nostalgii pentru doi ,,fruntași”, vrednici susținători ai lui Nicolae Ceaușescu. Este vorba de Corneliu Vadim Tudor și de Adrian Păunescu. Nu discutăm aici despre operele lor literare. După cum spuneam și altădată, în cazul lui Adrian Păunescu, oricând se poate alcătui o antologie din lirica sa, cu poezii care au încântat multe generații.

În general, cei care îi readuc în prim-plan pe cei doi poeți, sunt persoane care au slujit școala românească, învățători și profesori. Poeziile lor sunt prezentate ca adevărate profeții pentru momentele grele pe care le-a parcurs poporul nostru din decembrie 1989, până în prezent sau le va traversa în viitor. Se citează zgomotos din poemele celor doi poeți pentru a da cu tifla antieuropenismului, pentru a privi scrâșnind din dinți împotriva globalismului, pentru a alimenta multele conspirații la adresa poporului român. Staționarea în aceste nostalgii a devenit un scut, un refugiu melancolic, în fața greutăților acestei perioade de tranziție. Nu cred că retragerea sub pulpana ideatică a celor doi, poate fi salvatoare. Mai degrabă cred că ea este o căutare, o nouă iluminare a unei secvențe de viață, care era atunci, a tuturor posibilităților.

N-aș vrea să cred că generația mea și cele apropiate de vârsta noastră, n-au ieșit din comunism, deși nici atunci și nici acum ,,dascălii” n-au dus-o prea grozav. Nu pot să cred că ne este dor de ,,Cenaclul…” unde se rosteau din toți bojocii ,,ode isteroide pentru Ceaușescu” (Vladimir Tismăneanu). Fiindcă nu pot da eu verdicte citez ceva despre Adrian Păunescu: ,,Mici acte de curaj politic, au fost compromise de mari lașități, iar pretenția de adevăr a fost copleșită de reverențe scabroase făcute dictatorului și regimului.” (Nicolae Manolescu, ,,Istoria critică a literaturii române”, Editura ,,Paralela 45”, 2008).

Nu știu cum i-aș convinge pe foștii mei elevi, amintiți mai sus, într-o nouă discuție, dacă le-aș indica drept repere morale pe cei doi ,,menestreli ai comunismului dinastic” (Vladimir Tismăneanu). M-ar considera  un nostalgic al comunismului.