Interpretați-mă cum doriți

Am scris mai demult despre doamna Melania Cuc un scurt articol în care încheiam cu un citat din scriitoare, ,,Interpretați-mă cum doriți” și continuam prin cuvintele mele, ,,Versul acesta este un început de sublim. Eu vă interpretez ca imaginea unei Lady care, noaptea târziu, își liniștește dorul care o tot provoacă spre marile depărtări.”

         Încerc și acum, după o vreme, să o interpretez puțin pe doamna Melania Cuc, așa cum simt eu, profitând de un material al dânsei care, întâmplător, mi-a căzut sub privire. Ce are comun literatura cu pictura? Are!

„Creația rămâne un act spontan și ingenuu. Existența artistului este relativ banală, ca la toată lumea, însă sensul interior este deseori indescifrabil. Marii creatori n-au biografie, fiind anonimi și obiectivi, cum este cântărețul popular în folclor. Marele pictor Rimbaud, ca de altfel și confrații săi nu mai puțin celebri, Van Gogh și Gauguin, au marea și rara calitate a marilor artiști, au ingenuitate, cu pensula în mână ei devin natură spontană, spun ce au de spus cu naivitate, suferă pentru a se exprima și nu le pasă, propriu-zis, de efectele operei lor, de succesul acestor opere. În literatură cel mai ilustru exemplu este Mihai Eminescu.

         Doamna Melania Cuc este scriitoare și pictoriță. Ca pictoriță este un artist plastic specializat în pictura pe sticlă-icoane. Valoarea icoanei pe sticlă vine, în special, din rusticitate pe care dânsa o are cu siguranță. În pictură culoarea suferă metamorfoze după poziția corpurilor care stau în spațiu. Culoarea are un limbaj, cum sunt sunetele pentru muzician. Privitorul unui tablou este interesat de pulsația cromatică a obiectelor, cromatismul se află în strânsă relație cu geometria și ambele indică organizația permanentă a materiei, artistul raționalizează creația, deși în natură ordinea pare haotică. Cam asta m-a frapat pe mine la doamna Melania. Opera artistică este un rezultat al confruntării rațiunii umane cu natura, este rezultatul unei lupte între premeditație și spontaneitate și dânsa face vizibilă această luptă. Arta este eternul, iar artistului i se substituie hazardul sub orice formă, arta care se ocupă cu frumosul absolut pare cea mai străveche judecată, iar natura creată de artist este superioară naturii naturale. Idealul în artă este un real accesibil doar distant, nu avem aici irealul.

         Doamna Melania lucrează și pe pânză, pe lemn și pe hârtie și filosește diverse materiale, vopsele de ulei, acrilic, acuarele, guașe, tuș, lucrează în foiță de aur și cu materiale de patinare. A început să picteze sub îndrumarea pictorițelor Maria Olteanu și Victoria Fătu-Nalațiu. Pictează portrete, flori, natură statică, peisaje sau tematică suprarealistă, știu și ce culori preferă, ocru, verdele de China, roșu vermillon și negru. Foarte interesant, suav și surprinzător, pictează icoane pe sticla ferestrelor vechi obținute de la bătrânele case țărănești. ,,Pictura mă relaxează este un altceva și totuși este o parte din creație...Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace, fac acest exercițiu spontan și temele vin ele singure. Tot ce lucrez dăruiesc prietenilor.” Așa cum bănuiam și eu.

         Doamna Melania Cuc, în literatura scrisă de dânsa, căutând timpul trecut, a căutat de fapt existența sa anterioară și astfel un univers întreg a înviat în fața sa. Când caută timpul scurs, are o autobiografie alegorică, nu avem aici o zonă a observației imediate, exterioare, ci un plan al revelațiilor vieții interioare. Dânsa pune în personajele sale, din cele ce am citit eu, ființa sa, trăirile sale cele mai dureroase, intime, ascunse, personajele sale nu sunt descrise prea mult din exterior, oricât de fascinant ar fi acest exterior, ci sunt ca o lume pe care o are sufletul scriitoarei, de aceea avem la dânsa bogăție și adâncime. Doamna Melania se atașează mult de timpul scurs și introduce timpul ca dimensiune fundamentală a conținuturilor sufletului omului. De multe ori avem o analiză minuțioasă, la microscop parcă, apărută asupra eului, iar pasiunile, plăcerile, ambițiile se nasc și mor, însă utilizarea memoriei involuntare și conducerea direcției narațiunii, după asociațiile ei imprevizibile, creează la început impresia că romanul scris nu are o compoziție, în realitate însă, avem de-a face cu o construcție solidă și îndrăzneață.

         Doamna Melania ne oferă flori, multe flori, simbol al frumuseții și al pozitivismului, florile nu se oferă niciodată la întâmplare. Orice floare este un suflet care se deschide, iar iubirea este iluzia unei flori.

         ,,Eu voi ridica o biserică din poeme”, în timp ce ,,beau apa ploilor”, chiar dacă ,,teama asta-i mai subțire decât mine” și ,,umbra mea-Doamnă fără nume.” Este limpede, doamna Melania este înfășurată într-un nelămurit dor, un fel de dor care plutește în lumini și mistere, eu am văzut în versurile sale ,,efectul armonios al unei lumini difuze care domolește culorile, expresia și proporția, redarea detaliului într-un suflet care se tot caută și nu se regăsește deajuns”, cum spuneam mai demult.

         Romanul ,,Vara leoaicei” aduce pe scenă chipuri din veacuri și lumi diferite, doctorul în istoria artei, Martina Sâmbure, moștenitoarea averii de la Glodoasa și purtând în ea frumusețea și noblețea mamei Eliza, își ridică un vis al ei și își revarsă un pic sufletul doctorului Damian. Volumul ,,Mersul pe apă” arată că poeta are o revelație, ,,Nu știu nimic despre lume”, pentru că, ,,O firimitură din viața mea stă în oglindă.” Până la urmă, parcă vrea să scrie o poezie ,,în genunchi, pe un trandafir de hârtie.”

         ,,Îmi place să merg pe câmp, dacă aș putea aș merge cu pasul de pe o colină pe alta.” Și mie îmi place să merg pe un câmp, însă pe unul plin cu maci îmbrăcați în ,,verdele de China”, acolo unde, poeta, într-un apus de soare, își proiectează privirile spre depărtările nebănuite.