Melania Cuc: Cuibul Cucului e la Archiud. M-am întors acasă cu toată experienţa mea

         Rep.: - O cunoaştem pe Melania Cuc prin cărţile pe care le-a scris, prin activitatea ei ca pictor, prin tot ceea ce a făcut prin emisiunile pe care le-a realizat de-a lungul timpului. Ne aflăm în perioada examenelor şi aş dori să  felicit elevii pentru rezultatele frumoase obţinute.

         Melania Cuc: - Aş vrea să punctez ceva, după inima mea, despre copii. Ei au avut o perioadă foarte grea, pandemică, postpandemică, dar sunt surprinsă că rezultatele nu doar că sunt foarte bune – şi spun asta după experienţa pe care o am cu copiii din jurul meu, din zona Teaca, Archiud – dar sunt şi foarte implicaţi. De exemplu, la Teaca, după o perioadă atât de grea, am scos o carte cu poezie scrisă direct în limba engleză. Eu cred că a fost o piatră de încercare şi această pandemie – online, offline – dar copiii care au vrut să înveţe au învăţat şi s-au redescoperit, s-au descoperit, şi-au descoperit talente latente de care habar nu aveau că le au.

         Rep.: - Merită să vorbim despre aceşti copii frumoşi, după cum merită să vorbim despre cultura noastră. Cât de importantă este astăzi vocea scriitorului în cetate?

         Melania Cuc: - Pentru mine această perioadă a fost foarte grea, pe lângă pandemie a fost dublată şi de doliu. Mi-am dat seama că eu, fără scris, fără pictat, aş fi clacat. Dacă nu aş fi avut aceste „talente” personale date de Sus şi lucrate de mine de-a lungul vieţii mi-ar fi fost foarte-foarte greu în singurătatea apartamentului. Extrapolând cultura în afara spaţiului de locuit şi în afara eului personal al creatorului - pentru că vorbim de creator, nu neapărat de scriitor - cred că tot cultura şi creatorii lor au beneficiat în această perioadă de austeritate sufletească, când credeam că totul se prăbuşeşte în jurul nostru, ei au găsit pârghii, au ieşit în lume şi i-au încurajat şi pe ceilalţi, poate chiar bravând şi lucrând pe inima lor cu un bisturiu. Cunosc colegi de-ai mei care au scris în plină pandemie poeme, ceea ce eu nu aş fi putut. Eu am nevoie să treacă perioada şi s-o privesc aşa cum privesc şi pădurea de la distanţă, să las să treacă o perioadă de timp. Ei au scris. Ce a ieşit se va vedea peste o perioadă de timp, peste câţiva ani. Cred că noi, cu toţii, avem meritul că am fost uniţi şi am făcut un act de curaj din cultură. Nemaispunând de voi câţiva care aţi fost mereu în studiouri, aţi fost uneori pe scenă, cu toate măsurile de prevenţie care se impuneau.

         Rep.: - Aţi scris o carte despre Valeria Peter Predescu – „Destin Valeria Peter Predescu”, o carte care a fost reeditată, o carte care are multe peripeţii, pentru că aţi mers pe „Valea dragostei”...

         Melania Cuc: - Prin Valeria Peter Predescu am cunoscut eu Valea Sălăuţei, lumea de acolo. Eu fiind de pe Câmpia Transilvană, habar nu aveam că există locuri atât de frumoase, aproape magice. Ea m-a dus şi mi-a făcut cunoştinţă cu oamenii de acolo şi cu fiecare pietricică din gardul ei, pentru că gardul ei de pe „Valea dragostei” era zidit din pietricele, iar pe partea cealaltă curgea apa. Am urcat în pod şi de acolo am adus un sac întreg de acte pe care l-am vărsat pe un ţol în mijlocul ocolului. Era scrisori, articole din ziare şi fotografii vechi. M-a impresionat faptul că, printre toate lucrurile de suflet pe care le păstra era şi tricolorul. Nu te-ai fi aşteptat ca acolo, pe marginea apei, într-o casă bătrânească, să găseşti tricolorul, împăturit frumos şi pus în lada de zestre, lângă hainele străbunilor. Valeria a fost aproape hipnotică. Ca artist, Valeria te trezea din somn cu cântecul ei. Am mers odată la Bucureşti cu un microbuz şi toată lumea dormea. Apropiindu-ne de Bucureşti ne-au mai pus muzică cu diferiţi interpreţi dar nimeni nu se trezea. Dar când a început să cânte muzica Valeriei toată lumea s-a trezit şi, veseli, au început să fredoneze. Ea a trăit, dar a făcut nişte sacrificii extraordinare pe care cei care o iubesc, care îi iubesc muzică, nu le ştiu. Şi poate că mai bine aşa, poate că e mai bine ca dincolo de artist să nu se ştie suferinţa omului. În schimb, ea a primit darul divin şi muzica ei, datorită acelor dureri personale, a devenit unică.

         Rep.: - Tot despre cuc... Câteva versuri: - „Cântă puiul cucului/ pe coarnele plugului/ mierlele de pe teleagă/ strigă către boi să meargă./ Cucule, pasărea rea,/ mută-ţi cubul de-a colea” sau „Cântă puiul cucului/ din cel vârf al muntelui/ din crucea molidului./ Nimeni în lume nu-l aude/ fără o doamnă dintr-o curte./ Cucule, pasărea rea,/ vino, cântă în curtea mea,/ că eu bine ţe-oi ţinea/ cu vin roşu strecurat/ cu pâine de grâu curat”... Am citat din Alecsandri şi din cântecele populare româneşti culese de el. Se împlinesc 200 de ani de la naşterea marii personalităţi a literaturii române Vasile Alecsandri care a adus cultura populară la rang de artă şi a repus-o în cărţi. Tot el spunea că românul s-a născut poet, dar în sensul bun, nu cum spunem noi în ziua de azi, în sensul că găsim foarte multe „perle”, cum le numea el, „perle ale literaturii în poezia populară”. Până la urmă acesta a fost sensul şi nu faptul că astăzi scriem cu toţii doar ca să sune.

         Melania Cuc: - Iniţial, poezia a fost cântată, şi nu doar de români ci de toată lumea. Poezia era cântată, descântată la copil, la mort, la nuntă. Acolo mergea poezia. Cred că este vorba de muzicalitatea versurilor, eu nu sunt muzicolog. Mi-a plăcut acel vers cu cucul, dacă-l ştiam, i l-aş fi spus soţului meu. Nu ştiu de ce, dar de cuc tot de rău se vorbeşte. Eu cred că nu face doar lucruri rele, face şi lucruri bune. La Archiud, la sugestia fiicei mele, mă gândeam să pun o placă pe care să scriu „Cuibul Cucului”.

         Rep.: - Da, pentru că purtaţi acest nume frumos. Cred că a fost un nume de rezonanţă de-a lungul timpului.

         Melania Cuc: - Nu ştiu dacă a fost, dar impactul rămâne.  Credeam că nu mai există Melania Cuc în România, dar datorită facebook-ului am aflat că mai sunt vreo trei-patru, dintre care una, o fetiţă tânără, cântăreaţă foarte bună, a fost şi la X Factor, de la Arad.

         Rep.: - Înainte de a vorbi despre tradiţiile de la Archiud şi despre motivul pentru care v-aţi reîntors acolo, vreau să lămurim faptul că dumneavoastră sunteţi susţinută şi iubită şi acasă. Împreună cu domnul Băciuţ şi cu mulţi prieteni dragi am fost de faţă când aţi primit titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Teaca.

       Melania Cuc: - La noi, la Teaca, e un pol cultural care, deocamdată, ca şi cozonacul, stă acolo, la dospit. Trebuie să vină un ferment şi să pornească să crească. Au venit soţii Ardelean – Archiudean şi au făcut lucruri minunate pe Ocniţa. Eu, cu problemele mele de sănătate, cu mama, cu soţul, nu am mai avut energia necesară. Sunt un om de nici 50 de kilograme şi nu pot să mă bat cu munţii şi să fac lucruri mari la Archiud. Împreună cu fetele din sat – femeile care ţin satul - , care sunt extraordinare, tot îmi propun să facem lucruri drăguţe. Avem pictori în sat, sculptori, ceramişti şi poate că toate acestea ar trebui scoase în evidenţă. Când vreau să vorbesc despre Archiud mă împrăştii pentru că nu ştiu despre ce să vorbesc mai întâi. Cineva îmi spunea că a fost la Archiud şi că nicăieri nu a simţit o energie pozitivă ca acolo. Probabil că acest lucru m-a făcut să mă întorc acasă dar, conştient, eu am închis un cerc, ceea ce i se întâmplă în cele mai fericite cazuri unui om. Te duci, explorezi, explorezi cât mai departe de casă şi, la un moment dat, te întorci, cu toată energia ta, cu toată experienţa ta, acasă.

         Rep.: - Acasă aţi făcut şi o galerie, dumneavoastră îi spuneţi „Găbănaşul”. Acolo pictaţi, acolo scrieţi, aveţi şi o casă tradiţională.

         Melania Cuc: - Am o casă tradiţională care nu prea are multă folosinţă. Vin musafirii, trag o poză şi cam asta e. Aş vrea s-o transform, să fac un memorial al soţului meu acolo cu trofee lui, cu olimpicii lui, cu rezultatele lui, iar pe celălalt perete să fie cărţile prietenilor mei, pe care le-am primit cu dedicaţie, cărţile mele, pentru că eu nu păstrez manuscrisele.

         Rep.: - V-am certat pentru că aţi aruncat un sac cu manuscrise...

         Melania Cuc: - Toate îşi au timpul lor. Dacă iei o poezie pe care ai scris-o acum 30 de ani, îţi spune ceva ţie, ca persoană, dar nu eşti mulţumit de el. Eu cel puţin nu sunt mulţumită. Eu nu sunt mulţumită de un poem pe care-l scriu astăzi şi-l citesc mâine.

         Rep.: - Adică, vă apare o carte şi după un timp nu mai sunteţi mulţumită de el? Aşa sunt şi eu. Ce proiecte aveţi?

         Melania Cuc: - Am ceva proiecte din această perioadă cu asperităţi. La cafea, dimineaţa, mai scriam o poezie, unele erau aproape funebre, parcă îmi tot luam adio de la lume. Mă supăram şi le aruncam. Aş avea material cred că pentru patru volume bune, dar nu am răbdare să le iau şi să le aranjez. Mai repede aş scrie altceva. Am început un roman pe care ulterior l-am abandonat şi acum mă bate gândul să-l reiau pentru că e o temă care mă bântuie, parcă mă simt datoare să scriu acest roman. Sper să mă ajute Dumnezeu, să nu vină şi valul patru, iar dacă vine să stăm acasă să pot să scriu. Nu ştiu. Fiecare carte are destinul ei. Dacă va fi să fie, va fi, dacă nu, nu.

         Rep.: - Cum vă alegeţi temele şi cum conturaţi proiectele legate de pictură? V-aţi pus amprenta cu acea cipcă pe lucrări. Vom avea o expoziţie pe viitor?

         Melania Cuc: - Da, s-a potrivit, mi-am făcut singură şasiurile iar materialul era cu dantelă şi am vrut să experimentez.  Am tot spus, eu nu sunt pictor, pe mine mă relaxează, îmi face o mare bucurie acea clipă în care trasez culoarea şi văd cum curge, şi că iese ceva. Când vine cineva şi îmi spune „Îmi place asta” sunt cea mai fericită. Le spun să o ia, să le văd pe pereţi. Iar dacă le mai văd şi înrămate, sunt în extaz. La scris este altfel. De exemplu, la un roman trebuie să-i fac o schemă, dar nu mă ţin de ea. Caut nişte piloni pe care să prind  suportul şi pe care să merg, dar de multe ori nu merge. Totuşi, trebuie să pornesc de la ceva.  Dar la poezie, ca şi în pictură, totul e spontan. E ca şi cum te-ai prins de un fir care îţi transmite energie divină – şi nu spun că ar ieşi o lucrare divină – dar tu eşti conectat la o energie care nu-ţi aparţine zi de zi.

         Rep.: - Care a fost cel mai greu subiect de atins în romanele dumneavoastră? Cel cu Dracula?

         Melania Cuc: - Niciunul. Romanul cu Dracula nu-mi place. Prima jumătate îmi place, dar cea de-a doua, nu. A fost prea dur, a avut dreptate Alex Ştefănescu.. Veneam din America şi am citit acolo nişte cărţi despre vampirism. Per baza acestor cărţi promovau turismul. Atunci mi-am spus că noi avem zona, de ce să nu scriu această carte. Dar am scris-o prea repede, am scris-o în forţă, îmbibată cu poveştile de acolo şi a ieşit prea sângeroasă. E o carte la care dacă eu citesc partea  a doua mă sperii.

         Rep.: - Cartea Graal?

         Melania Cuc: - Graal e o fantezie, e ca o noapte de Sânziene în care se întâmplă ceva unic. Am scris-o în două săptămâni, adică foarte repede, dar a ieşit foarte bine. A ieşit chiar neaşteptat de bine dar, cum se întâmplă la cărţile scrise în forţă, la cărţile scrise de poeţi în forţă, la un moment dat ajungi să versifici. Scrii atât de lejer încât poezia, rima,  ajungea în roman şi acest lucru m-a deranjat. Eu tot mă feream, iar ea, versul, tot „cânta” acolo. Se întâmplă. Poate că, dacă scrii numai proză îţi formezi un stil al tău şi nu ţi se întâmplă să cazi în partea poematică. Cred că pentru prozatori e mai greu să scrie poeme decât pentru poeţi să scrie proză.

         Rep.: - Câte cărţi are Melania Cuc ?

         Melania Cuc: - Vreo 52.

         Rep.: - Câte volume sunt pe masa cronicarului ? Toşi aşteaptă să scrieţi despre ei. Cum îi puteţi împăca? Scriem când putem, scriem când vedem ceva deosebit?

         Melania Cuc: - Am umplut o bibliotecă. Nu poţi să ţii pasul să scrii despre fiecare. Pe mine mă deranjează faptul că, în această lume mercantilă, când primeşti o carte eşti întrebat cât costă să îi faci cronica. Mi se pare un păcat de moarte acest lucru. Cum poţi face o cronică proastă dacă iei bani? Din păcate şi poartă acest lucru.

         Rep.: - Cum poţi să scrii de bine despre o carte care e proastă?

         Melania Cuc: - Dacă ai luat banii, nu poţi scrie de rău. Nu e cazul nostru, dar se poartă şi se poartă şi la case mai mari, iar mie îmi este ciudă pe acest lucru.

         Rep.: - Să vorbim puţin şi despre „Bună dimineaţa, Bistriţa!”, titlul rubricii dumneavoastră care a fost ani buni în ziarul „Răsunetul”. Când reveniţi cu această rubrică?

         Melania Cuc: - Cred că am nevoie de un şut în fund (scuzaţi expresia!). Am stat în zona mea de confort, nu m-am lamentat pentru că eu nu o fac, dar mi-am tot zis că sunt în doliu şi nu pot ieşi. Efectiv, am savurat acest doliu, care s-a suprapus şi cu pandemia şi m-a cam epuizat. Am început să simt că mă doare aici, acolo. Când mai vorbeam cu cineva îmi spuneau că a mai murit Miloş, Ana Zegrean, prietenii noştri dragi – şi poeţii mor. Am stat în chilia mea ca un rac, că tot suntem din zodia racului, şi n-am mai publicat nimic. Deşi am scris şi am fost solicitată de reviste la care sunt şi redactor – şi la Boema, şi la Vatra veche, la Climate literare, dar şi la altele – dar nu le-am trimis nici măcar o poezie. Acum, Loredana Ştirbu, de la Satu Mare, m-a rugat să trimit ceva şi mi s-a părut foarte greu să aleg două poezii şi să le trimit. Pentru mine e mai uşor să le scriu decât să le trimit. Dar voi reveni la „Răsunetul”.

         Rep.: - Vă aştept în echipă. Mulţumesc frumos.

         Melania Cuc: - Mulţumesc şi eu că m-ai adus din nou în burg şi să auzim numai lucruri frumoase despre prietenii noştri şi despre toţi cei care sunt în jurul nostru.