( Interviu) Ioana Ardelean Rusu: Să nu confundăm scena cu petrecerile! Să-ţi ţii picioarele pe pământ şi inima sus și să te însoțești de oameni lumină!

Rep.: - La mulţi ani, cu sănătate, cu bucurii! Încă mai colindăm, pentru că suntem într-o zi deosebită, Ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Tocmai a trecut Boboteaza şi astăzi este ziua în care se mai colindă. Urăm „La mulţi ani!” tuturor celor care poartă numele Sfântului Ioan, Ioana, Ionela, Ionel. La mulţi ani Ioana Ardelean Rusu!

         Ioana Ardelean Rusu: – Vă doresc tuturor un an bun şi blând, cu multă sănătate şi împliniri, pentru că, dacă avem sănătate le putem face pe toate.

         Rep.: - Să dea Bunul Dumnezeu. Mă bucur că ai venit acasă din Bucureşti, în Ardealul tău drag, să povestim despre ce înseamnă viaţa la ţară, despre ceea ce înseamnă poveştile noastre deosebite. Bunul Dumnezeu a dat să ai două nume binecuvântate – Ioana şi Maria.

         Ioana Ardelean Rusu: – Da, începutul de an şi încheierea ciclului sărbătorilor de iarnă, la noi în familie, întotdeauna a avut o rezonanţă aparte, tocmai pentru că mama e Ioana, tata e Ioan, eu sunt Ioana. Când am fost mică, mă gândeam de ce părinţii mei nu au avut inspiraţie să mă cheme şi pe mine altcumva, dar cred că nicicum nu s-ar fi potrivit mai bine pentru mine decât numele de Ioana şi Maria. În timp, am aflat cât de importat este Sfântul Ioan pentru toţi cei care sunt ortodocşi, pentru credincioşi, cât de importantă a fost venirea şi munca lui pentru a ne pregăti să-l primim pe Hristos.

         Rep.: - Sfântul Ioan, prietenul Mântuitorului, cel care, de altfel, l-a şi botezat. Suntem încă în freamătul sărbătorilor, astăzi se încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Urmează sărbătorile pentru cei pe stil vechi, însă, la noi, în Ardeal, pentru ortodocşi, se încheie sărbătorile. Şi nu vreau să se încheie fără să ne întoarcem în copilărie şi să-mi spui cum era Crăciunul copilăriei.

         Ioana Ardelean Rusu: – În primul rând, era cu mult mai multă zăpadă, cu mult mai multe colinde şi mult mai multe obiceiuri. Anul acesta am petrecut Crăciunul în Capitală, acasă, locul care pentru mine a devenit acasă de mulţi ani şi, din păcate, văd că de la an la an, cel puţin acolo, se colindă mult mai puţin. Dar Crăciunul copilăriei mele era fermecător şi avea o magie aparte. În primul rând, ne pregăteam, pe durata întregului Post al Crăciunului, cu colinde, împreună cu prietenii de acolo. Învăţam colinde, le repetam. Ne plăcea foarte mult, în după-amiezile când era frig afară, stăteam la gura sobei şi mâncam „roate” fripte pe sobă, adică cartofi. Aşa li se spunea la bunica unde am crescut eu, la Livezile. Era un freamăt aparte. Ne plăcea. Practic, ne îmbrăcam cu tot sufletul în acea magie minunată care ne fascina minţile şi abia aşteptam să vină seara de Ajun. Indiferent cât era de frig, pentru că de multe ori era frig de crăpau pietrele şi scrâşnea zăpada sub ghetuţele noastre, mergeam din casă-n casă la colindat. Începeam cu vecinii de aproape şi câteodată ne prindea seara târziu, noaptea, în mijlocul satului, de se speria bunica că nu mai veneam acasă. Şi primeam de toate. Primeam mere, primeam colăcei, primeam cozonac, nuci, uneori mai primeam şi bani, mai ales în anii din urmă când deja mai mare se s-au schimbat puţin obiceiurile. Dar, dacă există un cuvânt la care aş putea să rezum întreaga minunăţie a sărbătorilor de Crăciun, acela este farmec. Era plin de farmec.

         Rep.: - Cât din acest farmec putem duce mai departe, să-i povesteşti copilaşului tău cum era, pentru că parcă e din basme, copii din ziua de azi nu mai cred.

         Ioana Ardelean Rusu: – Cred că o destul de mică parte, din păcate. Pentru că, într-adevăr, eu cred în puterea poveştilor, în puterea poveştilor de a ne şlefui pe dinăuntru şi a ne creşte din copii mici în copii mai mari care încă mai cred în bine, în frumos şi în lumină. Dar cred că între farmecul trăit şi farmecul povestit există un oarecare decalaj. Mă străduiesc să-l învăţ pe Andrei, pe băieţelul meu, cântece, să-l învăţ colinde, să-i povestesc. Încă este destul de mic, dar sunt convinsă că voi reuşi să-i povestesc şi să-i cultiv un pic acest gust pentru ce se întâmpla înainte şi, cumva, cred că este posibil. Eu, în lumea folclorului, am intrat mai mult prin ceea ce mi s-a arătat şi prin ceea ce mi s-a povestit decât prin ceea ce am trăit. Eu nu am luat parte nici la şezători, nici la hora satului, nici nu mi-am cusut singură cămaşa. Toate aceste lucruri le-am primit din poveşti, în primul rând de la mătuşa mea, de la mama, de la tata, de la bunici. Pentru noi, generaţiile mai tinere, apropierea de folclor, practic, este o muncă de reînviere şi de reconstruire a unei lumi care nu se-a aparţinut niciodată cu adevărat, în sensul acela profund. N-am trăit în acel timp sacru care încă mai avea răbdare cu noi. Dar rolul nostru este de a ne apropia prin poveşti spuse de oameni care au trăit atunci, prin a încerca să redăm cântecelor pe care le interpretăm o anumită lumină venind, desigur, din universul nostru propriu şi cu tot ceea ce ştim şi suntem noi, aducând şi îmbogăţind, puţin câte puţin, o poveste.

         Rep.: - O poveste frumoasă care era cândva. Să ne întoarcem puţin la tata. Ştiu că tata iubeşte folclorul, era un jucăuş în sat. Să ne întoarcem puţin în trecut, la Ocniţa, în această perioadă a sărbătorilor, de Sfântul Ioan, în care, iată, era tata, era mătuşa Cornelia, erau mătuşile tale care toate cântau, toţi iubeau tradiţiile. Cred că această binecuvântare a familiei face ca un om ca tine să ducă mai departe tradiţiile, să rezoneze cu ceea ce înseamnă familia. Şi este foarte importantă, de asemenea, şi educaţia, educaţia de la tata, de la mama şi această educaţie din familie pentru spiritul sărbătorilor şi modul în care fiecare dintre noi rezonăm cu aceste tradiţii. Tu ai preferat să nu te arunci în tumultul divertismentului de astăzi şi să rămâi pe acest segment al autenticului. Cât de greu este?

         Ioana Ardelean Rusu: – Este extrem de greu, foarte greu, dar este un crez de la care nu vreau să abdic. Am încercat întotdeauna să fac astfel încât să nu trebuiască să depind de anumite lucruri, să pot să duc mai departe aceste tradiţii, să ţin steagul sus, cum spun eu, şi să privesc folclorul exact aşa cum merită şi cum ar trebui să fie privit. Într-una dintre ediţiile pe care le-am organizat la Festivalul Naţional de Folclor „Strugurele de Aur”, în calitate de director al acestui festival - o misiune extrem de dificilă şi cu responsabilităţi uriaşe, poate pentru unii sună extrem de pompos, dar era cu foarte multă muncă şi responsabilitate această îndeletnicire - am organizat nişte work-shoppuri, nişte seminarii pentru tineri în care am încercat să aducem aproape de ei tezaure umanii vii, să le vorbim despre folclor, despre cultură şi, de fiecare dată,  la începutul acestor mici conferinţe, mici mese de lucru – erau nişte întâlniri cu sens, până la urmă – în care încercam să le spunem tinerilor că e foarte important să nu confundăm scena cu petrecerile. E un lucru extrem de important din punctul meu de vedere şi este unul dintre lucrurile în care cred şi voi crede în continuare, până la sfârşit. Da, avem nevoie de divertisment, dar cred însă că şi în această zonă de divertisment sunt multe lucruri de îmbunătăţit. Din păcate, de la an la an, nu mi se pare că lucrurile ar merge într-o direcţie potrivită, dar este o opinie personală şi, până la urmă, nu vreau să emit nicio judecată de valoare. Vreau doar să merg înainte pe acest drum pe care am pornit exact cu acea inocenţă cu care am făcut primii paşi, pentru că cu aceeaşi inocenţă cu care am făcut primii paşi în folclor am făcut primii paşi şi în zona administrativă, dar şi în alte zone de activitate, şi pe care sper eu s-o păstrez, poate cu un pic mai mult pragmatism, cu o abordare mai realistă a lucrurilor. Într-adevăr, este deosebit de dificil acum să rămâi pe drumul pe care ai pornit.

         Rep.: - Un subiect care ne doare şi pe care astăzi îl putem aborda pentru că pe urmă, încet-încet, trecem spre alte sărbători. Iată, vin „Câşlegile”. În trecut, în această perioadă erau cele mai multe nunţi. Şi părinţii mei, chiar în luna ianuarie s-au căsătorit. E un subiect care mă doare şi cred că te doare şi pe tine – rostul şi mesajul colindelor/ cântecele de Crăciun şi ceea ce se întâmplă astăzi, când lumea nu mai înţelege şi începe să se întrebe care e colinda şi care-i cântecul de Crăciun.

         Ioana Ardelean Rusu: – Acum există foarte multă libertate care a fost posibilă tocmai acestei schimbări a paradigmei comunicaţionale şi a tuturor evoluţiilor tehnologice şi informaţionale care ne-au dat acces la foarte mult. Din păcate, acest acces la foarte mult a venit cu neajunsurile şi cu părţile mai puţin pozitive. Lumea crede că poţi şi trebuie să faci orice ca să fii între primii, să ai cât mai multe like-uri, să ai cât mai multe vizualizări, ceea ce, în definitiv, nu este un lucru rău. Dacă ar exista un pic mai multă autocenzură, să te uiţi puţin spre lucrurile care au un anumit sens sau o anumită valoare, cred asta e ceea ce ne lipseşte cel mai mult, lipsa de reper. Şi atunci reperele sunt stabilite de către persoane totalmente nepotrivite şi generaţiile care vin din urmă se uită spre aceste repere. Din păcate oazele despre care noi tot vorbim când ne întâlnim, acele oaze de cultură, un loc în care să respiri frumuseţe, să respiri adevăr, să respiri lumină. Poate nu în fiecare zi dar, din când în când, avem nevoie de aceste lucruri ca să creştem şi noi un pic pe interior, să ne mai înălţăm un pic, să ne ridicăm. Mesajele acestor cântece – nici nu ştiu dacă există vreo intenţie a unui mesaj câtuşi de puţin – există doar dorinţa de a avea cât mai multe vizualizări şi cred că despre asta este vorba şi doar atât. Nimeni nu mai vrea să asculte colinde pentru că li se par prea tărăgănate, dar asta erau colindele, nu aceste cântece pe care mai-mai că dansăm. Probabil că unii chiar dansează.

         Rep.: - Chiar am văzut un concert la care se dansa pe colinde, băteau din pălmi, puşcau din degete...

         Ioana Ardelean Rusu: – S-a pierdut dimensiunea sacră. S-a pierdut acea dimensiune magică, acea posibilitatea de a recrea o lume, de a-L aduce pe Dumnezeu printre noi. Practic, asta trebuie să facem. Cu smerenie, cu bucurie, cu recunoştinţă că, iată, Dumnezeu s-a născut ca să ne ridicăm noi, ce mici. Asta era rostul colindelor înainte.

         Rep.: - Şi să le povestim copiilor poveştile noastre, să le povestim cu Dumnezeu cobora pe pământ, în colinde noastre de aici, din Ardeal, şi lua cina cu omul sărac, căruia din dragostea şi din generozitatea Lui îi înmulţea bucatele. Sfântul Ioan cobora pe pământ în această perioadă şi toţi sfinţii noştri frumoşi din calendar. Este o perioadă aparte.

         A fost odată ca niciodată, a fost o copilă, Ioana sau Oana, cum i se spunea acasă, care mai apoi a pornit în lume, a ajuns în Capitală, care şi-a purtat rădăcinile în suflet, le-a promovat pe scene şi mare mi-a fost bucuria să primesc în dar, de sărbători, o carte deosebită: Ioana Ardelean Rusu – „Ocheanul fermecat”, o carte care adună frumuseţea poveştilor curate. O poveste deosebită, o surpriză pentru noi de sărbători pentru care îţi mulţumim. Această carte, o ediţie chiar de sărbătoare, face parte dintr-un proiect.

         Ioana Ardelean Rusu: – Face parte dintr-un proiect pe care l-am început înainte chiar de a scrie această carte. Proiectul de numeşte „Poveşti cu dor”. Sub acest nume am adunat cam tot ceea ce surprinde activitatea mea, şi anume, poveştile cântate, pentru că am avut o serie de evenimente care exact aşa s-au numit – Poveşti cu dor. Am pornit de la ideea că, de fapt, atunci când mă arăt oamenilor şi când vin în faţa lor să le cânt, practic, fac mai mult decât a le cânta. Eu le spun o poveste. Prin fiecare cântec îi port într-o poveste. Desigur, această poveste fiecare o trăieşte în felul lui. E o călătorie practic pe care o parcurgem fiecare singur, în termenii noştri, dar suntem însoţiţi de muzică. Muzica are această posibilitate, această capacitate extraordinară de a ne fermeca, de a ne purta prin poveşti. Apoi, desigur, sunt poveştile scrise şi prima dintre acestei poveşti se numeşte „Ocheanul fermecat”. Această carte are pentru mine o însemnătate aparte. Proiectele culturale pe care le-am făcut şi pe care intenţionez în continuare să le desfăşor, toate se regăsesc pe platforma mea, pe site-ul meu – Poveşti cu dor” – în care oamenii pot să afle puţin mai mult despre mine. Şi, de fiecare dată când vorbesc cu tine mai dezvălui ceva, în premieră. Acest site – Poveşti cu dor” – va avea şi o secţiune de blog în care, până când voi mai publica o carte de copii şi nu numai, voi scrie anumite texte pe care vreau să le împărtăşesc cu cei care doresc să mă regăsească şi acolo, în scris.

         Rep.: - Foarte frumos, felicitări. Un copil care vine dintr-o stea. Noi, de obicei, ne uităm spre cer să vedem stelele. Acum, se întâmplă invers. Vine copilul dintr-o stea şi coboară pe pământ. Ce găseşte aici?

         Ioana Ardelean Rusu: – Prima dată se îndrăgosteşte de un cântec şi acel cântec îl face să-şi promită că va coborî pe pământ să vadă cum e viaţa aici şi ce se întâmplă. De altfel, Ocheanul fermecat îi permite să audă sunete, să vadă tot feluri de lucruri minunate, să simtă chiar şi mirosuri şi porneşte într-o călătorie absolut uluitoare, o călătorie pe care, dacă ne-am aduce aminte fiecare dintre noi, cu siguranţă, am parcurs-o ca să ajungem aici, cel puţin aşa cred eu. Ce găseşte aici, pe pământ? Eu zic să-i invităm pe cei care citesc să afle, pentru că altfel le spunem toată povestea, şi atunci, care ar mai fi surpriza din paginile acestei cărţi?

         Rep.: - Vreau să vorbim puţin şi despre ilustraţii şi să te întreb despre această colaborare deosebită – şi prin text, şi prin ilustraţii. Să călătorim în această poveste.

         Ioana Ardelean Rusu: – Asta a fost şi intenţia şi tare mă bucur să aflu că am reuşit să facem acest lucru. Împreună cu artistele Laura Greaca şi Livia Greaca, două tinere absolut excepţionale, surori gemene deosebit de frumoase, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, extrem de talentate şi cu o capacitate de a surprinde profunzimile unui text. De altfel, ele au rescris povestea în imagini. Textul este puţin mai sofisticat decât o poveste pe care o spui, de regulă, unui copil de 3-6 ani. E o poveste care se adresează atât copiilor mici, cât şi copiilor mai mari. Pentru cei mici, în mod cert ilustraţiile au capacitatea de a-i fascina şi de a le stimula imaginaţia, de a-i face să pătrundă în această lume plină de magie, dar nu ar trebui să nesocotim şi să subestimăm capacitatea lor de a percepe emoţii, de a simţi lucrurile exact aşa cum sunt şi chiar mai profund decât credem noi. Iar colaborarea cu Laura şi Livia a fost una foarte naturală, foarte liberă, ne-am respectat fiecare dintre noi libertatea de creaţie. Ele au ales singure, după ce au citit textul, ce anume tablouri să ilustreze, iar eu am fost absolut de acord cu alegerile lor, mi-au plăcut chiar, mi s-au părut extrem de inspirate. Apoi s-au pus pe desenat şi au ieşit nu doar nişte ilustraţii extrem de sugestive, ci o poveste rescrisă la nivel vizual care pe mine mă emoţionează. Sunt încă multe tablouri care fac să-mi dea lacrimile.

         Rep.: O poveste deosebită, într-adevăr, m-am întors şi eu pe un tărâm fermecat citind-o. Cum pot cei care ne citesc să facă rost de carte?

         Ioana Ardelean Rusu: – De pe www.povesticudor.ro de care mă ocup eu şi echipa mea. Acolo vor găsi cartea. Sper, în curând, să se regăsească şi în câteva librării dar, pentru că totul s-a întâmplat destul de repede, legat de publicarea şi lansarea acestei cărţi, pentru că, deşi eu am scris povestea de multă vreme şi fetele, Laura şi Livia, au început să lucreze încă din toamna lui 2022, ne-am precipitat puţin, începând din septembrie şi, la începutul lunii decembrie am putut s-o lansăm la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Îi mulţumesc pe această cale prietenei mele dragi Loreta Popa care este un om absolut luminos şi un om extrem de generos, dar şi tuturor celor care ne-au fost aproape, dar şi scriitoarelor Camelia Cavalia şi Ana Barton care au fost alături de noi la această lansare.

         Rep.: - Felicitări. Aşteptăm o lansare şi, cu siguranţă, va fi o lansare în acest an şi acasă, la Bistriţa. ne gândim la un proiect frumos în acest an pentru că poveştile de aici au pornit. Dacă creşti cu poveşti, la rândul tău, povesteşti mai departe. Cât de importante sunt poveştile copilăriei şi ce poveşti ai avut tu în copilărie?

         Ioana Ardelean Rusu: – Eu chiar am crescut înconjurată de poveşti. Şi nu exagerez absolut deloc. Pe la trei ani şi jumătate, dincolo de poveştile pe care mi le-au spus bunicii, străbunica, părinţii mei, sora mea chiar, pentru că, fiind mai mare decât mine cu şapte ani era mult mai iscusită în a spune şi citi poveşti, am primit cadou, eu şi sora mea, un pickup care era legat la un radio vechi pe care aproape fiecare dintre noi l-am avut în casă. Astfel au început să intre alte poveşti în viaţa mea. Le ascultam, dar nu mă săturam să le ascult. În fiecare zi activitatea mea preferată era să ascult poveşti la pickup. Astfel am intrat în lumea poveştilor Electrecord în care l-am introdus şi pe Andrei. Noi asta facem seara acasă, ascultăm poveşti, ascultăm acele poveşti pe care le ascultam eu în urmă cu 30 şi ceva de ani. Povestea mea preferată era „Alice în Ţara Minunilor”, totalmente surprinzător, pentru că este o poveste destul de profundă pe care şi acum, la vârsta matură, o ascult cu mare plăcere şi îmi dau seama cât de mult sens şi tâlc erau ascunse printre replicile personajelor pe care eu le iubeam atât de mult. Dar, bineînţeles, am ascultat şi „Sarea în bucate”, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” pe care o ascultam rar pentru că mă întrista extraordinar de tare şi tot timpul plângeam la final şi atunci era o poveste de care mă feream. Acea placă era mai în spate şi mă atingeam din când în când de ea, când îmi făceam curaj să intru, totuşi, în valea plângerii. Apoi, toate poveştile clasice, cele ale Fraţilor Grimm, ale lui Petre Ispirescu pe care mi le mai citea şi străbunica şi bunica, „Capra cu trei iezi”, „Scufiţa roşie”, „Albă ca Zăpada”, Hans Cristian Andersen şi multe altele pe care acum le regăsesc şi îmi aduc aminte că, poate, erau un pic mai stranii decât lucrurile cu care eram noi obişnuiţi. Chiar am crescut în lumea poveştilor. Citesc acum o carte scrisă de un autor de origine armeană, american, de altfel, extrem de instruit, cu foarte multe referinţe academice sănătoase şi bune – „Inima curată a poveştilor”. În această carte se vorbeşte despre capacitatea poveştilor de a ne şlefui încă de mici pe interior şi de a ne educa din punct de vedere moral, de a putea, prin prisma analogiilor, a poveştilor şi a lumii în care copiii intră, să înveţe despre valorile morale, să distingă între bine şi rău. Cred că, dincolo de educatori şi de cei care sunt profesionişti în a creşte şi educa tinerele generaţii, copiii, noi, părinţii, avem rolul de a face acest lucru şi poveştile ne sunt foarte la îndemână, dacă ne facem timp.

         Rep.: - Dragi părinţi, puneţi mâna pe aceste poveşti româneşti scrise de autorii noştri. Am constat cu bucurie, în ultima perioadă, că literatura pentru copii, poveştile noastre, au din ce în ce mai mult succes, cumpărăm cărţi de autori români, şi e foarte bine că facem acest lucru – şi pe această cale o salutăm şi pe Ioana Nicolae, pentru că tot suntem în ziua Sfântului Ioan, care are literatură pentru copii, sângeorzancă de-a noastră stabilită la Bucureşti. Dacă tot asculţi acele poveşti împreună cu băieţelul tău, te-ai gândit să o pui şi sub formă de audiobook?

         Ioana Ardelean Rusu: – Da. Practic, m-am gândit la mai multe lucruri pentru anul care tocmai a început şi sper din toată inima ca planurile şi lucrurile pe care ne gândim să le facem în acest an să se împlinească, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. În primul rând, va exista şi o carte de colorat. În jurul acestei cărţi vor exista mai multe lucruri emanate cumva din lumea magică a Ocheanului fermecat. De asemenea, mi-ar plăcea foarte mult - pentru că trebuie să vă mărturisesc, că această poveste prima dată a fost spusă, ea nu a fost scrisă, aşa cum scrii o poveste şi te gândeşti cum să o scrii. Ea a curs, a venit pur şi simplu de undeva de Sus. Îl adormeam pe băieţelul meu, micuţ de tot fiind, şi-i spuneam această poveste. Practic, această poveste s-a născut dintr-o uriaşă recunoştinţă, o uriaşă dragoste şi mulţumire faţă de Univers şi Dumnezeu, că acest băieţel a putut să vină aici, pe pământ. Şi atunci, am ales să-l spun aşa cum am simţit eu povestea devenirii lui. Într-o seară mi-am zis că trebuie s-o înregistrez neapărat pentru că o s-o uit şi, dacă o uit, ce mă fac. Şi atunci, graţie tehnologiei, am reuşit să-l înregistrez în timp ce-l culcam pe Andrei şi, după câteva luni bune, m-am aşezat în faţa calculatorului şi am scris-o, am mai aşezat-o, am mai periat-o, am îngrijit-o pe ici-colo, dar ea, iniţial, a fost spusă. Şi atunci, în mod cert, va exista şi un audiobook cu vocea mea spunând această poveste pentru toţi copiii care au nevoie să fie adormiţi plini de magie şi să păşească pe tărâmul viselor încă de la bun început într-o lume învăluită în magie.

         Rep.: - Copiii din ziua de azi sunt mult mai curajoşi într-ale vieţii, pentru că de mici ştiu ce-şi doresc, şi foarte bine fac, faţă de noi care eram mai timizi. Ai venit alături de soţ care este foarte grijuliu să ajungă poveştile la noi. Este foarte important şi sprijinul de acasă.

         Ioana Ardelean Rusu: – Da, este cel mai important. Fără sprijinul de acasă şi fără un univers cât se poate de echilibrat, pentru că trăim într-o lume în care sunt extrem de multe provocări, dar dacă reuşim să găsim măcar o linie fină de echilibru şi de sprijin acasă, toate se împlinesc mai uşor.

         Rep.: - Ţi-ai luat în braţe poveştile bistriţene şi le-ai dus acolo, în centrul României, să spunem aşa, metaforic, le-ai dus în Capitală, în tumultul capitalei. A fost greu să le povesteşti acolo?

         Ioana Ardelean Rusu: – Nici nu ştiu. Cred că a fost greu dar, uitându-mă înainte, cred că avem tendinţa de a lua din toate întâmplările pe care le trăim partea mai luminoasă a lor. Dacă reuşim să ne concentrăm mai mult pe bine, pe ce s-a împlinit, şi mai puţin pe ce nu s-a împlinit, cred că ducem un pic mai uşor orice drum. Şi mai cred, cu o credinţă de nezdruncinat, că întotdeauna suntem pe drumul pe care trebuie să fim şi că Dumnezeu face în aşa fel încât, dacă cumva ne abatem la stânga sau la dreapta şi rătăcim pe cine ştie ce poteci, la un moment dat, Dumnezeu ne aşază din nou pe drumul pe care trebuie să fim. Nu întotdeauna în termenii cei mai simpli, nu întotdeauna acest lucru se întâmplă cu blândeţe, de multe ori este un cutremur sau o furtună. Nu-mi dau seama dacă ar fi fost mai uşor aici sau în altă parte decât este în Bucureşti. Am muncit foarte mult. Am primit asta de acasă, această igienă a muncii şi seriozitate uneori dusă la extrem, dar cred că asta m-a ajutat foarte mult să răzbesc, într-un loc în care,  trebuie să recunoaştem, sunt foarte mulţi oameni inteligenţi, foarte mulţi oameni buni într-un domeniu sau altul. Treaba mea a fost să mă străduiesc să fiu şi eu foarte bună. Poate că uneori m-am străduit prea mult, poate că uneori tendinţa mea de a face lucrurile perfect sau foarte bine a fost un fel de factor de autosabotaj – pot spune asta după nişte ani de terapie, de dezvoltare personală - de a înţelege, de fapt, cum creştem şi cum evoluăm, dar care te provoacă, într-adevăr, să fii foarte bun. Atâta vreme cât indiferent unde te afli nu uiţi să-ţi ţii picioarele pe pământ şi inima sus, cred că oricât de dificil ar fi, răzbeşti. În Bucureşti am găsit foarte mulţi oameni absolut minunaţi. Am spus că şi în jurul acestei cărţi s-au strâns „oameni lumină” şi chiar vreau să insist asupra acestui termen – oameni lumină – două cuvinte alăturate care sugerează şi spun atât de mult, oameni care au venit cu sufletul deschis alături de mine, care mi-au deschis larg braţele şi au zis „sigur că da, este o poveste minunată” şi „vrem să fim parte din această poveste” şi „hai să facem lucrurile mai departe”. Pentru toţi aceşti oameni, pentru toate întâlnirile revelatoare şi cu sens, sunt extrem de recunoscătoare. Până la urmă, contează foarte mult să visăm şi să avem credinţa că, dacă noi visăm, Dumnezeu poate, atâta vreme cât noi nu renunţăm la noi, la credinţa noastră şi la visul nostru.

         Rep.: - Un om-lumină, acum într-o stea, te-a primit lângă sufletul său, şi mă gândesc la Maria Butaciu care este un nume, care a dat atâtea şlagăre românilor şi care, când a aflat că eşti la Bucureşti, o bistriţeancă de-a ei la Bucureşti, te-a primit, ca să spun aşa, la sufletul ei. Cum este această poveste?

         Ioana Ardelean Rusu: – Înduioşătoare şi emoţionantă. O poveste care continuă pentru că m-a adus aproape de fiica dumneaei, de Iuliana Dragu, care a fost alături de mine la evenimentul de lansare a acestei cărţi, şi care are strălucirea, frumuseţea şi bucuria aceea de viaţă pe care o avea mama ei, Maria Butaciu. Când ne auzeam la telefon, ştiam întotdeauna că trebuie să-mi iau ceva timp. Mă gândeam dacă am tihnă în acea seară ca să o pot suna pentru că voiam să stau pe îndelete şi să povestim despre toate acele lucruri savuroase şi pline de voioşie, întotdeauna o lumină care efectiv te copleşea şi te molipsea. Nu putea să fii trist oricât de greu ţi-ar fi fost într-un anumit moment. Dacă ajungeai să povesteşti cu dumneaei îţi venea inima la loc. O poveste frumoasă pentru care, de asemenea, sunt extrem de recunoscătoare şi mă bucur că am primit, cu foarte multă generozitate, permisiunea Iulianei de a interpreta în concerte cântecele Mariei Butaciu.

         Rep.: - De altfel, au rămas în arhiva televiziunii şi momente emoţionante cu voi două. Când te-a văzut prima dată, ce ţi-a spus, despre cum e la Bucureşti...?

         Ioana Ardelean Rusu: – În primul rând, când m-a văzut îmbrăcată, mi-a zis: „Tulai, Doamne, tu semeni cu mine!”. Lucru care se întâmplă şi acum, şi lumea spune „semeni cu Maria”. Chiar sunt oameni care-mi spun „Maria mică”. Acest lucru pe mine mă flatează şi mă bucură în acelaşi timp pentru că era o femeie deosebit de frumoasă din toate punctele de vedere. De fiecare dată când a avut oportunitatea şi când s-a putut, m-a chemat alături de dumneaei şi am fost şi în emisiuni TV împreună, am fost şi pe scena sălii Radio de multe ori împreună, iar la ultimul concert la care am participat împreună cu dumneaei, din păcate ultima la care a participat şi dumneaei, la Sala Radio, mi-a dăruit o zadie pe care o port cu foarte mult drag. De fiecare dată când o îmbrac mă simt privilegiată.

         Rep.: - Iată, sigur, nimic nu este întâmplător în această lume, şi poveştile, şi rădăcinile unui ţinut ne leagă între noi, ne apropie. Tu ai avut bucuria de a creşte într-o casă unde într-adevăr poveştile au fost la ele acasă. Mama – o renumită profesoară de Limba şi literatura română, sora Eli, din nou, profesoară. Nu te-ai gândit să predai la catedră?

         Ioana Ardelean Rusu: – Când eram mai mică îmi doream foarte mult, îmi plăcea, îmi aliniam toate jucăriile şi le predam lecţiile pe care le învăţam eu. Îmi place în continuare să lucrez cu tinerii şi cu copiii. Nu cred că voi îmbrăţişa o carieră în acest sens, mai ales că acum mi se pare relativ târziu să mă apuc de acest lucru. În schimb, am în plan câteva proiecte care se vor adresa copiilor şi tinerilor şi care au legătură cu cititul, poveştile şi cu literatura. În acest an voi veni cu foarte multe lucruri noi, altele decât din zona cântecului, cu foarte multe lucruri şi din sfera literaturii. În primul rând, mai am în lucru o poveste, tot pentru copii, dar şi câteva povestiri pentru oameni mari. Despre acest proiect voi spune mai multe în momentul în care va prinde cu adevărat formă. În momentul de faţă este un concept şi nişte discuţii la mijloc, dar eu cred că se va materializa foarte curând şi vom putea merge spre copii şi spre tineri să le cultivăm dragostea de a citi şi de a descoperi poveşti.

         Rep.: - Educaţia pentru lectură, educaţia pentru a asculta cei mai mici poveştile e foarte important. Te felicit pentru acest lucru. Avem nevoie de oameni ca tine care să ne apropie de poveştile noastre care să-i smulgă câteodată pe copii din mediul virtual şi să stea lângă mama, lângă tata, şi să răsfoiască o carte frumoasă de poveşti, iar cei mai micuţi să se mai uite şi la desene, iar părinţii să le citească. Este important în aceste vremuri ca şi părinţii să-şi facă timp pentru copii, să mai ia o carte.

         Ioana Ardelean Rusu: – Cred că noi replicăm ceea ce vedem. Copiii asta fac. Şi este mai mult decât o teorie, eu o văd şi cred că mulţi dintre părinţi văd acest lucru. Copiii, mai ales la vârste foarte fragede, se inspiră din ceea ce văd în jurul lor şi noi suntem cei care trebuie să ne facem mai mult timp pentru a reuşi să le aducem lucruri cu sens. Nu ai cum să-i ţii totalmente departe, să ne înţelegem. Nu predic acest lucru, că trebuie să-i ţii departe de tot ce înseamnă tehnologie, că nu pot, nu ai cum. Tehnologia face parte din lumea în care ei s-au născut, din evoluţia firească a lucrurilor, şi nu poţi să-l ţii departe pentru că ar însemna să-l incapacitezi. Dar nu poţi nici să-l laşi toată ziua, pentru că stă cuminte. Câteodată chiar ai nevoie de un moment de respiro, dar asta nu e cel mai bun respiro pe care ţi-l poţi da. Din păcate, noi avem şi bunicii foarte departe, unii în Bistriţa, iar ceilalţi în Alba, şi atunci noi, ca părinţi, avem mai puţine momente de respiro, dar revenind la faptul că noi ar trebui să ne ocupăm mai mult să umplem timpul copiilor noştri, fie cu o carte de poveşti sau cu poveşti spuse, citite, puse la telefon. Pe toate reţelele se găsesc multe poveşti frumoase, iar eu le recomand cu cel mai mare drag pe cele materializate prin intermediul Electrecord şi Teatrul Radiofonic. Apoi mai sunt multe alte lucruri, jocuri care le pot stimula inteligenţa, imaginaţia. Important este să le dăruim din timpul nostru, să ne facem noi timp şi să le dăruim lor, să-l împărţim cu ei.

         Rep.: - Ce reprezintă pentru tine aceste rădăcini din ţinutul Bistriţa-Năsăud?

         Ioana Ardelean Rusu: – Mi-au modelat devenirea, sunt parte din locul la care eu mă întorc mereu. E un acasă mai mult decât un acasă fizic, este un acasă spiritual pe care-l port cu mine, din când în când, prin cântece sau poate cu poveşti, prin texte scrise, le arăt oamenilor şi mă mândresc foarte mult cu ceea ce am primit acasă, pe aceste plaiuri, cu lumea plină de farmec de la ţară, pentru că cea mai mare parte a copilăriei mele eu am petrecut-o la bunici şi cred că asta a avut o semnificaţie, o importanţă aparte în tot ceea ce a însemnat drumul meu, pentru că de la bunici l-am descoperit pe Dumnezeu şi credinţa. Ei au fost cei care mi-au insuflat credinţa, mersul la Biserică. Iată, şi cu Andrei fac acest lucru, mergem la Biserică, la Biserica unde este şi părintele duhovnic mergem cât de des putem. Este o Biserică foarte frumoasă şi mergem cât de des putem. Aceste lucruri le-am învăţat aici, acasă, de la părinţi, de la familia mea, de la bunici. Port tot ceea ce a însemnat copilăria mea cu mine. Cred că fiecare dintre noi ducem acest bagaj, uneori mai greu, alteori mai luminos, din tot ceea ce înseamnă copilărie ducem cu noi, ne defineşte şi, dacă ne îngrijim de el ne poate împlini pe parcursul acestei călătorii numită viaţă.

         Rep.: - Îţi mulţumesc foarte mult. Îţi dăruiesc „Poveştile Bistriţei”, să le duci cu tine în Capitală, o antologie gândită împreună cu specialişti pe domenii despre Bistriţa noastră. Îţi mulţumesc pentru că de fiecare dată când vii acasă ne vizitezi şi pe noi, pentru că păstrăm o prietenie de câţiva ani şi te preţuiesc, te respect şi te admir pentru faptul că, iată, acolo, în Bucureşti, faci lucruri atât de frumoase şi, cu siguranţă, acest proiect cu poveştile deosebite va avea mare succes. Avem nevoie de aceste poveşti curate şi frumoase. Un mesaj pentru telespectatori.

         Ioana Ardelean Rusu: – În primul rând vreau să-ţi mulţumesc pentru că, de fiecare dată când ştii că ajung acasă mă primeşti în casa ta, care este o casă destul de generoasă şi largă şi pe unde mergi tu faci lumină, dovadă că omul sfinţeşte locul. Şi, nu doar tu poţi să mă copleşeşti cu cuvintele, pot şi eu. Îţi mulţumesc pentru faptul că întotdeauna ai găsit loc pentru mine şi susţinerea ta a venit atât de curată şi de necondiţionată încât sunt întotdeauna recunoscătoare şi uneori chiar copleşită. Vă doresc un an bun şi blând, să fie plin de întâmplări cu sens, de oameni buni şi dragi alături care să vă facă bine şi să vă aducă binele în jur şi în case şi să fiţi sănătoşi, pentru că, dacă suntem sănătoşi, le putem împlini, cu voia lui Dumnezeu, pe toate.

         Rep.: - Mulţumim. Încă odată „La mulţi ani!” pentru toţi cei care poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul, pentru toţi cititorii ziarului. Să aveţi un an binecuvântat, cu sănătate, cu pace, este foarte important, cu linişte, şi cu oameni-lumină, aşa cum a spus Ioana. Să aveţi parte de oameni-lumină în jur.