Ioana Ilieși, în dialog cu pictorul Ioniță Dan din Susenii Bârgăului

Ioana Ilieși: Domnule Ioniță Dan, sunteți recunoscut pentru picturile dumneavoastră murale și pentru portrete. Cum a început pasiunea pentru șevalet și ce înseamnă pentru dumneavoastră să surprindeți chipul unui om sau să transformați un perete într-o poveste vizuală?

Ioniță Dan: M-am născut cu această disponibilitate nativă, o chemare lăuntrică spre frumos, și cu o latură artistică extrem de dezvoltată. La început, arta nu a fost altceva decât un refugiu, o poartă secretă de evadare dintr-o situație de viață complicată. Însă, pe măsură ce i-am descoperit profunzimea și frumusețea mistuitoare, ceea ce a început ca un adăpost, s-a transformat în însăși esența existenței mele, ancorându-mă definitiv în spațiul infinit al creativității. Fascinat de această lume a culorilor, încă din fragedă copilărie, am simțit nevoia imperioasă de a-mi crea propriile instrumente. Astfel, folosind doar câteva unelte rudimentare, mi-am construit cu propriile mâini primul șevalet. Am cioplit lemnul moale și cald de arin, dându-i formă din pură pasiune. Acea primă structură din lemn n-a fost doar un suport pentru pânze, ci temelia pe care mi-am clădit întregul vis. Cu timpul, această vocație brută a căpătat rigoare și rafinament, purtându-mă mai departe pe drumul cunoașterii până la absolvirea Școlii de Artă din Bistrița, locul unde instinctul s-a împletit definitiv cu tehnicile învățate.

Ioana Ilieși: Pictura murală necesită o altă dinamică față de un tablou pe pânză. Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat în realizarea picturilor murale din zonă?

Ioniță Dan: Lumea picturii murale mi s-a deschis pe când eram ucenic la un pictor de biserici, ucenicie care m-a modelat nu doar ca artist, ci și ca om al meșteșugului. Una dintre cele mai mari provocări a fost lupta constantă cu pânza pe care lucram: pereții bisericilor, uneori vechi, umezi sau prost restaurați. Să așezi sfinți și lumină pe tencuieli friabile a fost o adevărată lecție de răbdare. Am înțeles atunci că pictura murală începe mult înainte de prima pensulă, începe cu înțelegerea peretelui, cu repararea lui și cu tăcerea dintre straturile de pregătire.

Ioana Ilieși: Portretul este o oglindă a sufletului. Ce căutați să surprindeți atunci când realizați portretul unei persoane – o emoție de moment, trăsăturile specifice zonei sau caracterul omului?

Ioniță Dan: Eu aleg să pictez doar chipuri frumoase. Este o decizie asumată, chiar și atunci când modelul din fața mea nu posedă trăsături clasic armonioase. Niciodată nu caut să reproduc pur și simplu un anatomism, ci caut să-l înfrumusețez pe om, să-i scot la suprafață acea lumină primordială. Adevărul este că am o spaimă teribilă de urâțenia sufletului uman. Pânzele mele sunt, într-un fel, un adăpost și o revoltă. Cred cu tărie că oamenii nu se nasc urâți; chipurile noastre nu sunt urâte de la natură, ci ajung să fie schimonosite pe parcurs , schimonosite de durere, de egoism, de invidie și de toate frământările pe care le purtăm în tăcere. Prin pictură, eu refuz să dau eternitate acestei urâțenii interioare. Procesul meu artistic este un act de restaurare: curăț chipul de zgura acumulată de-a lungul vieții și încerc să arăt cum ar fi acel om dacă sufletul lui ar fi complet vindecat, liber de frică și de răutate.

4.Pe lângă pensulă și culori, lucrările dumneavoastră prind viață și în pământ. Cultivați trandafiri, lavandă și puieți de arbori ornamentali. Cum s-a născut această legătură strânsă cu grădinăritul și ce vă oferă munca cu plantele?

Ioniță Dan: Privesc lucrurile la fel ca în natură: o plantă pusă într-un mediu favorabil înflorește și își atinge maximul de potențial; la fel se întâmplă și cu oamenii. Cred că o perioadă petrecută la țară ar trebui să fie o etapă esențială în formarea oricărui copil, pentru că îl învață răbdarea, efortul și ritmul real al vieții. Înțelegând cum se construiește totul de la rădăcină, un om își dezvoltă un caracter puternic și un potențial maxim.

Ioana Ilieși: Cât din rigoarea și simțul estetic al pictorului se regăsește în modul în care îngrijiți și aranjați grădina de trandafiri sau plantația de lavandă?

Ioniță Dan: Artistic vorbind, când stăpânești bazele și tehnica, îți permiți absolut orice fantezie. Arta suportă experimentul liber, hazardul, chiar și greșeala transformată în viziune. În schimb, cultura plantelor funcționează după o matematică vegetală strictă. Aici nu lucrezi cu o pânză inertă, ci cu organisme vii care răspund la legi biologice precise precum lumină, umiditate, nutriție și timp. Planta nu negociază și nu acceptă compromisuri „artistice”, dacă îi neglijezi nevoile fundamentale. dacă nu respecți aceste reguli, rezultatul nu e o simplă abatere stilistică, ci un eșec practic, planta pur și simplu nu se dezvoltă sau se usucă. Marea provocare, dar și frumusețea acestei profesii, este să găsești echilibrul perfect: să aduci viziunea și fantezia din artă, dar să le construiești pe o temelie tehnică impecabilă. Doar atunci când stăpânești rigoarea horticolă, creativitatea ta poate cu adevărat să înflorească.

Ioana Ilieși: Mirosul de lavandă, culorile trandafirilor și verdele arborilor ornamentali pot fi considerate surse directe de inspirație? S-a întâmplat ca o floare din propria grădină să devină subiectul unei pânze?

Ioniță Dan: Aleg adesea să pictez ceea ce am mai aproape de suflet. Uneori sunt florile din propria mea grădină, însă am o slăbiciune aparte pentru florile de câmp , au acea frumusețe liberă, neîmblân-zită. Totuși, pictura vine și cu o smerenie aparte. Când mă aflu în fața pânzei, încercând să surprind florile de sânziene, știu că voi rămâne neputincios în fața mirosului lor. Tabloul poate păstra culoarea, textura și lumina unei clipe, dar parfumul rămâne o magie pe care doar natura o deține. Iar eu încerc, prin fiecare pensulă, să pictez nu doar imaginea florii, ci amintirea acelui miros pe care pânza nu îl poate purta.

Ioana Ilieși: Sunteți un promotor activ al tradițiilor locale, organizând periodic șezători la Susenii Bărgăului. De ce considerați că este vital să păstrăm vie tradiția șezătorii în zilele noastre?

R: Șezătorile reprezintă un prilej de reîntâlnire între prieteni și o formă de rezistență împotriva uitării. Este vorba despre acele obiceiuri străvechi care refuză să apună, obiceiurile care, în definitiv, ne-au adus în acest punct al existenței noastre. Noi, ca generație, ne-am născut la granița dintre două lumi: pe de o parte, lumea care vine din negura istoriei, păstrată aproape neschimbată, iar pe de altă parte, explozia tehnologică de astăzi. Aceasta din urmă ne copleșește adesea prin excesul de ofertă și ne tulbură liniștea. Cu toate acestea, spațiul rural a reușit să atingă un nivel de echilibru bine așezat și tihnit, depășind de departe orice așteptări.

Ioana Ilieși: Cum răspunde comunitatea, mai ales tinerii, la aceste întâlniri tradiționale? Ce atmosferă se creează atunci când oamenii se adună să coasă, să povestească și să cânte?

Ioniță Dan: Răspunsul comunității este peste așteptări. Există un entuziasm pe care îl simți din prima clipă, iar ce mă bucură cel mai mult este să văd reacția tinerilor. Se vorbește des despre cum ge-nerațiile noi sunt deconectate de tradiție, dar eu cred altceva: în rândul tinerilor există o nevoie înnăscută de a face lucruri cu propriile mâini, de a crea ceva palpabil și plin de semnificație. Când le oferi cadrul potrivit, vin cu o curiozitate incredibilă. Atmosfera care se creează la aceste întâlniri este pur și simplu magică, e ca o reîntoarcere la șezătorile de altădată, dar adusă în prezent. În momentul în care oamenii se adună în jurul aceleiași mese să coasă, să povestească și să cânte, barierele dintre generații dispar complet. Degetele lucrează pe pânză, iar mintea se eliberează. Se creează un spațiu de tihnă, de conexiune autentică și de bucurie pură, unde fiecare cusătură poartă o poveste, iar cântecul vine de la sine. E un sentiment profund de apartenență pe care nu îl mai găsești ușor în viața de zi cu zi.

Ioana Ilieși: Cât de mult se împletesc tradițiile Văii Bârgăului cu motivele și temele pe care le abordați în creația dumneavoastră artistică?

Ioniță Dan: Nu se prea împletesc. Poate doar caracterul satiric din lucrările mele se trage indirect din acea filozofie populară a locului, dar în rest, prefer o abordare diferită. Îmi place acea prezență care nu lasă urme mai mult decât o umbră. Valea Bârgăului poartă o încărcătură folclorică foarte puternică, vizibilă, dar pentru mine, influența ei nu se traduce prin preluarea directă a motivelor sau a simbolurilor tradiționale. Dimpotrivă, caut o artă mai degrabă subtilă, o prezență discretă, aproape imaterială, care să lase privitorului spațiu de interpretare, fără să-i impună un filon etnic manifest. Tradiția rămâne acolo, ca un fundal îndepărtat, dar creația mea caută umbra, nu forma ei concretă.

Ioana Ilieși: O zi din viața dumneavoastră îmbină munca fizică din pepinieră și grădină cu migala din atelierul de pictură și cu energia comunității la șezători. Cum reușiți să găsiți un echilibru între toate aceste activități atât de diverse?

Ioniță Dan: Să știți că echilibrul nu este ceva ce caut cu înverșunare, ci ceva ce vine de la sine atunci când faci ceea ce îți hrănește sufletul. Pentru mine, aceste activități nu se bat cap în cap, ci se completează perfect. Munca în grădină este fitness gratis, nu trebuie abonament la sală, îmi dă energie și mă ține conectat la pământ. Apoi, întâlnirile ne ajută să socializăm și să ne facem propriile evenimente culturale, creând acea stare de comunitate de care avem cu toții atâta nevoie. Iar când mă retrag în atelier, pictura pentru mine este terapeutică; o fac oricum, cu sau fără potențiali cumpărători. Deci ele se află deja în echilibru. Nu simt că împart timpul între obligații, ci pur și simplu trăiesc o viață plină, în care corpul, mintea și sufletul își primesc fiecare partea lor de hrană.

Ioana Ilieși: Dacă ar fi să descrieți Susenii Bărgăului printr-o paletă de culori și un miros, care ar fi acelea?

Ioniță Dan: Dacă ar fi să descriu Susenii Bârgăului de astăzi, aș vorbi despre un tablou în două straturi, o întâlnire între prezent și memoria afectivă. La o primă vedere, Susenii Bârgăului , la fel ca majoritatea localităților de pe Valea Bârgăului , s-a occidentalizat. Nu se mai diferențiază atât de mult de un oraș: este un sat ordonat și curat, a cărui paletă cromatică de zi cu zi oscilează între griul închis al asfaltului ud când plouă și negrul mat al bitumului încins sub soarele de vară. În spatele porților, verdele este îmblânzit de bâzâitul continuu al trimerului care tunde gazonul, iar atmosfera contemporană este completată de tonurile jucăușe ale piticilor de grădină, care ne salută voioși. Mirosul prezentului este cel al ierbii proaspăt tăiate, împletit cu izul cald de asfalt după ploaie. Totuși, dacă ar fi să-i pictez, culorile și mirosurile care m-au amprentat cu adevărat aparțin satului copilăriei. Vizual, îl văd în culoarea Sfintei Duminici , o nuanță luminoasă, cu irizații multicolore, împrumutată din costumele populare înflorate ale oamenilor. Este galbenul aurit al lanurilor pline de spice, rupte parcă din nimbul lui Hristos, și verdele viu al livezilor bunilor gospodari. Mirosul autentic al Bârgăului de altădată este o compoziție inconfundabilă: mirosul pâinii calde, proaspăt scoasă din cuptorul de lut, aroma dulce și uscată a fânului strâns în claie, izul reavăn de hitaș și lemn ud de la moară, purtat de aerul curat al văii. În definitiv, Susenii Bârgăului poartă haina modernă și neutră a bitumului de azi, dar își păstrează sufletul în pânza multicoloră a amintirilor, învăluit în miros de pâine coaptă, fân și duminică.

Ioana Ilieși: Ce proiecte aveți în derulare în prezent – fie că vorbim de o nouă lucrare murală, o extindere a grădinii sau o nouă șezătoare de suflet?

Ioniță Dan: Nu am ambiția unor proiecte neapărat spectaculoase. Îmi doresc doar să pictez în continuare și să mai aduc oamenii aproape prin evenimente culturale făcute din suflet. De la viață am primit deja cea mai frumoasă și bogată ofertă, un tablou pe care nu îl pot uita: o dimineață de vară la coasă, cu soția mea venind să-mi aducă prânzul, purtând un copilaș în brațe și cu celălalt ținându-se strâns de poalele ei. Dacă aș putea vreodată să reconstitui acel moment perfect în pictură, aș simți că am dat artei tot ce aveam mai de preț. În rest, totul e doar bucuria de a crea.

13.Ce mesaj aveți pentru cei care doresc să descopere frumusețea simplă a vieții la țară, îmbinată cu arta și respectul pentru natură?

Ioniță Dan: Pentru toți cei care simt această chemare, mesajul meu este foarte simplu: viața la țară trăită autentic presupune simplitate și modestie. Este o reîntoarcere la lucrurile care contează cu adevărat, la ritmul natural al anotimpurilor și la o formă de artă curată, născută din respectul profund pentru natură. Dacă simți că orașul îți toarnă existența într-un tipar obositor, satul te poate salva. Dar salvarea aceasta vine prin muncă plină de sens și prin conexiune. Nu trebuie să reinventezi roata; trebuie doar să-ți găsești rostul. Fii stupar, plugar, tâmplar, pomicultor, crescător de animale sau orice altceva ce poate fi de folos comunității și care îți vine cel mai firesc să faci. Atunci când îmbinăm ceea ce ne vine natural cu grija pentru pământ, munca devine artă, iar acea activitate simplă poate deveni vocația ta. Satul oferă spațiul și liniștea în care să te redescoperi, dar îți cere în schimb sinceritate, răbdare și mâini gata să creeze.

Ioana Ilieși: Cum reușiți să vă mențineți un flux constant de clienți fără o campanie activă de marketing?

Ioniță Dan: Am reușit să construiesc o reputație atât de solidă pe plan local, încât cea mai puternică reclamă a mea este calitatea muncii depuse. Nu depind de promovare clasică, principalul meu canal de achiziție sunt recomandările directe primite de la clienții mulțumiți, ceea ce îmi confirmă constant valoarea serviciilor. Când livrezi constant calitate și tratezi fiecare proiect cu seriozitate, clienții devin primii tăi ambasadori. Pentru mine, un client mulțumit nu înseamnă doar un proiect încheiat cu succes, ci garanția că numele meu va fi primul pe care îl va recomanda mai departe.

Ioana Ilieși: Vă mulțumesc mult! Vă felicit pentru toate realizările și vă doresc succes!

 

 

Am descoperit în atelierul pictorului IONIȚĂ DAN un tablou original, reprezentând un bătrân care duce de mână un copil. M-a impresionat atât de mult încât am creat un poem.

 

Geneza unui zbor

 

Când primii mei pași încercau pământul jilav,

mi-a întins o mână bătrânețea

care strângea în cealaltă mână un toiag

și-am crezut, o vreme, că mersul ei șchiopătat

era însăși cadența lumii,

căci și pasul meu purta aceeași ezitare.

Ridicam mereu spre cer o mână,

ca o ramură abia înverzită, însetată de înalt,

căutând cu disperare atingerea caldă a tinereții,

a celei care m-a învrednicit cu miracolul vieții.

În pieptul meu se adunase treptat un ocean de oftaturi,

în care îmi spălam blândețea oglindită în azurul din irișii mei.

Cu timpul, am învățat să merg drept,

dar în suflet îmi crescuseră două toiege ale durerii,

ca niște aripi retezate înainte de cel dintâi zbor.

Apoi, din lemn moale de arin,

primul meu șevalet s-a ridicat ca o boltă a evadării.

Sub vârful creionului, neînțelesul își îmbrăca sensul,

iar tăcerea pânzelor învăța un grai înălțător,

o limbă a luminii ce m-a smuls din vârtejul umbrelor.

Acolo mi-am zidit un paradis secret,

unde am gustat, în sfârșit, aerul propriului meu cer.

Acolo s-a aprins flacăra bucuriei,

pacea adâncă și dorul nerăbdător

de a dărui lumii tot frumosul ce-mi rodea în tăcere.

Azi, culorile mele nu mai șchioapătă.

Ele aleargă libere peste pânză,

transformând vechile toiege într-o pensulă de lumină,

iar aripile, retezate cândva,

își deschid, în sfârșit, penajul de pastel

peste tot ce a fost durere.

Dincolo de ramele strâmte ale lumii,

pânza a devenit un altar fără ziduri.

iar umbrele de ieri nu mai sunt o povară,

ci doar contrastele necesare unui nou răsărit.

Am lăsat în urmă pașii nesiguri și spaima,

toiagul bătrâneții s-a transformat în rădăcinile mele

hrănitoare și stabile.

Acum nu mai caut mâini care doar să mă sprijine,

căci paleta mea a devenit punte peste prăpăstii,

iar visul meu, o făclie ce nu se mai stinge.

Când iubirea mi-a atins aripile retezate

care încă-și mai plângeau zborul,

am înțeles că a învățat să pășească în ritmul inimii mele,

făcând din orice șchiopătat un dans în doi

un dans care spăla oftaturile singurătății.

Iar când timpul va vrea să-mi măsoare din nou mersul,

îi voi arăta tabloul în care am învățat să zbor:

o lume în care rănile sunt doar trasee de penel,

iar sufletul meu,

o frescă deschisă spre veșnicie.

Ioana Ilieși, 30.07.2026