Ion Agârbiceanu și Marea Unire

Așa cum constată unul din cercetătorii operei lui Agârbiceanu, (D. Vatamaniuc) există un aspect neglijat de biografi, dar care are o mare însemnătate, atât în ce privește viața povestitorului, cât și în orientarea scrisului: perioada 1916 – 1918. Agârbiceanu este dintre acei intelectuali transilvăneni care își dau seama că venise vremea înfăptuirii idealuilui național, prin desăvârșirea unității statului român. Avatarurile biografice ale acestei perioade au fost urmărite cu minuție documentară de Mircea Zacia în monografia Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, București 1979 (cap. „Peregrinări” – pag. 120-135). Este o perioadă de activitate publicistică febrilă desfășurată mai ales în coloanele ziarului Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga și ale României libere, ce apărea în acei ani la Iași. Din aceste articole scriitorul a alcătuit mai târziu o carte, publicată în 1918 la București, Editura Librăriei Pavel Suru cu titlul O lacrimă fierbinte și având ca subtitlu: Cuvinte către oastea țării. O carte dragă autorului, o carte probantă pentru patriotismul lui Ion Agârbiceanu, pentru că așa cum declara Maria Magdalena Agârbiceanu, fiica scriitorului, marele povestritor ardelean „a fost un patriot înflăcărat, ca toți cei din generația lui, făuritori ai marii Uniri”. O lacrimă fierbinte Cuvinte cătr oastea țării este o profesiune de credință. Însemnările biografe indeite pe exemplarul din biblioteca scriitorului demonstrează convingător acest lucru. Pe contrapagina foii de titlu a acestei cărți, Agârbiceanu a scris aceste rânduri: „Scrisă în Nov. 1917. Scrisă îmbrăcat în cojociță rusească în Ucraina, într-o cameră a conacului de la Borogani în Basarabia, ca bejenari la la familiile Macrea și Tipuriță, în zilele de toamnă târzie anul 1917, cu două săptămâni înainte de începerea revoluției în Basarabia. I. Agărbiceanu”.  Și pe aceeași pagină în continuare: „Cărticica aceasta plină de greșeli de tipar, tipărită între cele dintâi după război de către Pavel Suru, am aflat-o între cărțile vechie ce se vindeau cu prețuri scăzute lângă librăria „Ardealul” din Cluj, subt poartă. Am cumpărat-o cu trei lei, la 24 sept. 1937. I. Agârbiceanu”. Scriitorul se gândea în 1958 la împlinirea a patru decenii de la Marea Unire să-și reediteze carteaînsoțită de litera lămuririi, scrise pe exemplaru cumpărat, pe două file lipsă la începutul volumului și rămase de asemenea, inedite: „Lucrarea de feță are nevoie de câteva lămuriri, acum la reeditarea ei. A apărut în prima ediție în 1918 în editura librăriei Pavel Suru în București, între primele tipărituri după întoarcerea din Iași, în fomatul bibliotecilor de popularizare, pe hârtie ce se putea afla atunci, și cu multe greșeli de tipar, eu neavând posibilitatea să fac corecturile. Lucrarea am scris-o în Noiembrie 1917, în Basarabia, satul Borogani, la conacul familiei Macrea, care ne-a poftit să iernăm acolo, familea mea și a preotului Manta, bejenari, cari ne întorceam din Ucraina, unde am fost evacuați în August 1917, din Moldova cu alți ardeleni.

            O lacrimă fierbinte e scrisă în înfrigurarea ce a cuprins întreg neamul după stăvilarul ridicat în calea germanilor de eroismul armatei române la Mărășești și când nu știam de armistițiu, veștile din țară ajungeau cu greu până la noi.

            Acum, la reeditarea și corectarea lucrării, m-am gândit întâi să potolesc puțin înfrângerea de atunci, trecută în știl, dar mi s-a părut că nu ar fi just, purtând stilul acesta exaltat pecetea timpului. Așa că ni l-am schimbat, deși azi în multe pasaje nu-mi mai place.

            Pentru înțelegerea capitolelor II, III și IV,  Trebuie știut că ele privesc drumul și vremea în Rusia și întoarcerea de acolo în Moldova.

            Capitolul penultim: Batjocura lor-un sacrilegiu vizează în primul rând pe unguri cari jubileau pentru zdrobirea României și se vedeau răzbunați pentru că ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale în primul război mondial.

            Reeditez O lacrimă fierbinte într-un volum cu Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu și Carnetul unei logodnice și ele au legătura cu jertfa armatei și a neamului românesc în războiul pentru înfăptuirea unității politice a Românilor.

            Alătur aici și Poveștile lui Moș Andrei în legătură cu același început de istorie nouă, dându-le titlul general: ,,Din războiul pentru Unirea neamului. Evenimentul epocal pentru noi a rămas, până azi, necântat de un mare poet al tuturor Românilor. Cluj, 16 august 1958. Ion Agărbiceanu”.

            Patru din articolele acestei cărți, adevărate poeme în proză, mi se par mai semnificative: Țăranii, Cărturarii, Ardelenii, Ți-au scris istoria. Primul, compus dintr-o serie de trei subcapitole, este o măreață odă închinată țăranului român, putănd sta cu cinste alături de odele închinate plugarului de O. Goga sau Tudor Arghezi. Ion Agârbiceanu îl vede pe țăran în ipostaza de ostaș. Ca și în vreme de pace, și în vreme de cumpănă a istoriei, țăranul-ostaș s-a dovedit talpa țării înclinând hotărâtor balanța dreptății ceasului istoric, înțelegând că a venit momentul hotărâtor al jertfei pentru unitatea națională: ,,Din moși strămoși știm ca soarta ni-e potrivnică nouă și pământului nostrul, că o neagră amenințare bate veșnic din aripi la porțile țării, că cucovaia  cântă-n răstâmpuri dese sub streașinea casei neamului meu. Știam, din moși strămoși, că sînt vremuri cînd surd începe să voiască pămîntul nostru, neștiind că se apropie neîmpăcatul destin: să despartă neamul de pămîtul lui, să taie în două ceea ce a fost menit să stea una”. (p.73). Dar conștiința unității naționale s-a manifestat mai întai prin cuvânt, prin cărți și elogiul făcut într-o altă secvență a acestui poem în proză este îndrituit pentru că ei au fost semănătorii mărețului ideal. Rândurile vibrante ale lui Agârbiceanu pot fi înțelese și ca o laudă închinată reprezentanților Școlii Ardelene, care sunt înainte-mergători în trezirea conștinței naționale, dar și ca un prins de recunoștință pentru toți contemporanii patrioți ai acestui neam care, după spusa lui Simion Bărnuțiu ,,Am ținut cu poporul ca să nu rătăcească”: ,,Și din cărțile bătrâne au văzut cum a fost o dată Țara și Neamu; și din cărți nouă au înțeles cum ar putea să fie” (p.62.). Capitolul Ardelenii este un compendiu de istorie lirică a Transilvaniei cu ecouri din scrisul lui Ciprian, Bariț, Bărnuțiu și Papiu-Ilarian. Sunt evocate  cu verb profetic suferințele îndurate de ardeleni în curgerea vremii ca apoi printr-o tranșantă antiteză să zugrăvească bucuria de nedescris al acelorași transilvăneni la ceasul înregimentării lor în armata românească aflată în marș spre Alba Iulia: ,,la caldă îmbrațișare frațească v-ați îmbrățișat pentru ca nici o putere pe lume să nu mă mai poată despărți. Pe același pământ veți fi biruitori sau aceiași țărâna vă va acoperi” (p.84.). Finalul lucrării lirice amintește de Odă ostașilor români a lui Vasile Alecsandri: ,,Astăzi lumea vă cunoaște: frați vă zice. Și oricât ne-ar dușmăni de-acum înainte soarta, voi nu veți mai avea de acum hodină până când nu vom fi o țară și un popor” (p.85.). În ,,Ți-ai scris istoria, Agârbiceanu subliniază rostul avut de armata română în vremea marelui război mondial, scopul suprem care a îndemnat-o la luptă: Ideea unității naționale. ,,Ți-ai scris istoria – declară scriitorul ardelean despre oastea țării și indiferent de cursul schimbător al ostilităților dintre beligeranți, poporul român năzuia continuu și în demnitate cu fruntea sus spre întruparea visului milenar: Unirea cea mare și sacră ... Tu ai scris istoria neamului, luminoasă și măreață: picură gloria străbună din paginile ei; luminos și măreț se înfiripează însuși viitorul pe aceleași pagini. Orice întuneric cât de greu, s-ar mai abate peste tine, soarta ta de acum e hotărâtă”.

            O lacrimă fierbinte. Cuvinte către oastea țării (1918) este un poem în proză ce are vibrație patriotică și suflul vizionar al Cîntarii Romîniei, de Alecu Russo, operă prețuită în chip deosebit de Ion Agârbiceanu. Unul din eroii săi, bădicul Pătruț dintr-o povestire scrisă în 1908, doritor să se arate știutor de carte în fața sătenilor, ,,citind” cu greu câteva cuvinte din ziar, devine grav dintr-o data și dispare câteva zile din soborul vesel la crâșma satului, pentru ca le reîntoarcere să recite: ,,Frumoasă ești țara mea, tu cea mai mândră între țările sămănate de Dumnezeu pe pământ ... Și scoase din șerpar gazeta cea veche, frumos împăturită și începu să le citească fragmentul din Cântarea României. Ochii lui lunecau acum peste șire ca pe o apă întinsă și cuvintele curgeau calde binefăcătoare. Dascălul Marin Mureșan, vrednic învățător în Valea Rea uimește pe săteni după întoarcerea de pe front printr-un comportament bizar: el ține un jurnal în care dragostea față de patria unificată capătă accentele poemului în proză, amintind din nou de Cântarea României, de Alecu Russo: „Cîmpiile tale, codrii tăi, apele tale, toate îmi vorbesc de negrăita ta fericire, patria mea! Nu ești pământ mort, nu ești vânt, nu ești apă; ești suflet ce tremuri de bucuria libertâții”.

            Literatura lui Agârbiceanu inspirată din primul război mondial este bogată și de o mare diversitate a temelor, dar două dintre povestirile lui descind din suflul patriotic al Cuvintelor către oastea țării. Un ,,cărturar” asemănător cu cei evocați de Agârbiceanu este Ionică Albu din micul roman Licean...odinioară, fost elev strălucit la Școlile Blajului, care eliminat pentru îndrăzneala de a arbora tricolorul în timpul dualismului austro-ungar, pleacă la București și apoi se înrolează voluntar în armata ce avea să aducă împlinirea visului de unitate națională. El cade eroic, având înscrise pe piatra funerară, cuvintele de pe tabloul de absolvire a școlii blajene, care i-au direcționat sensul vieții: ,,în foc vom intra/ venin vom lua/ Pentru idealu nostru național”. Idealul nostru național era dezvoltarea națională și desăvârșirea unității politice a românilor. ,,O lacrimă fierbinte” pentru oastea țării este și Darul lui Moș Miron, bătrănul din Munții de Apus, care-și cruță buna lui otavă, spre surpirindere a rudelor și a primarului, pentru a o dărui soldaților care au adus împlinirea visului de veacuri: desăvârșirea unității naționale.

Ion BUZAȘI