Ion Horea – în cerul înstelat al poeziei

„Și vom călători odată/ Pe unde n-am mai fost nicicând,/ Cu umbra plopilor, ciudată,/ Alunecând, alunecând...”, spunea poetul Ion Horea cândva în poezia „Umbra plopilor”. Prezentul aparține de-acum poeziei și nu mâinii care a scris-o. Înaintând încet prin timp, poetul a alunecat și el în ținutul în care nu a (mai) fost decât cu imaginația. Dintr-un comunicat transmis vineri, aflăm că „Prin dispariția lui Ion Horea, Uniunea Scriitorilor din România și întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere”. O pierdere de neînlocuit, care nu ne mai aduce consolare decât prin scrisul său sensibil și profund.
Ion Horea s-a născut pe 10 mai 1929, în comuna Petea de Câmpie, județul Mureș, într-o familie de țărani.A fost admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureş iar în anii Dictatului de la Viena şi ai războiului a învățat la Aiud şi Turda. A urmat Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, întrerupându-și studiile din cauza „dosarului” (părinții i-au fost declarați „chiaburi”). În 1951 va intra la Școala de Literatură „M. Eminescu”, după ce debutase cu versuri în „Ardealul nou” şi publicase în „Almanahul literar” de la Cluj, „Contemporanul” şi „Flacăra” de la Bucureşti.A fost redactor la „Viața Românească” (1952 – 1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968) şi apoi redactor şef-adjunct la „România literară”, până în 1990.
După debutul editorial, cu „Poezii” (1956), s-a impus cu volume precum „Coloană în amiază” (1961), „Umbra plopilor” (1965), „Calendar” (1969), „Încă nu” (1972), „Măslinul lui Platon” (1977), „Un cântec de dragoste pentru Transilvania” (1983), „Podul de vamă” (1986), „Cumpene” (1991), „Cartea sonetelor” (2001), „Până-ntr-o zi” (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) și Premiul Asociației Scriitorilor din Bucureşti. A mai publicat versuri pentru copii („Flori de păpădie”, 1962; „Cărticica noastră”, 1969; „Guguștiucul”, 1985) și a tradus din scriitorii maghiari din România.
Poetul Ion Horea a murit vineri, 5 aprilie a. c.,la vârsta de 89 de ani. Sicriul cu trupul neînsuflețit al scriitorului a fost depus sâmbătăla capela Bisericii Dichiu din str. Icoanei, București. Duminică a fost adus în satul natal, Petea de Câmpie, din comuna Band, județul Mureș. Înmormântarea are loc astăzi, 8 aprilie 2019, ora 13, în satul natal, lângă părinți.
Într-o vreme, poetul Ion Horea venea mai des pe meleagurile bistrițene. Mi-l amintesc într-o (primă) prezență la Hordou, cu ocazia Zilelor George Coșbuc. Când îl întâlneam, mai rar, prin București, Târgu-Mureș sau Alba Iulia, întreba de poeții bistrițeni, și-i amintea pe mulți dintre ei, le mai urmărea scrisul. Intenționa să mai vină aici la o lansare de carte, la o întâlnire cu cititorii. Versurile lui tulburătoare, multe evocând spațiile transilvane, erau rostite de poet într-un mod cu totul aparte, răscoleau sufletul, înmuiau inimile.
Plecând la ceruri, știm că nu s-a desprins de tot ce a îndrăgit, nu ne va uita, așa cum nici noi nu vom uita trecerea lui printre noi, poeziile în care a glorificat existența. Într-o poezie precum „Chemaţi-mă”, Ion Horea parcă a prefigurat atitudinea lui din spațiile celeste: „Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape/ ca niciodată. Iată cum coboară/ amurgul peste toate. Parcă văd/ cum vă-așezațităcuți în fața casei,/ şiașteptați să iasă printre stele/ luceafărul cel nou ce taie-n două/ deasupra voastră lumea nesfârșită.// Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,/ şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,/ din lumea înstelată-a poeziei,/ ori poate din furtunile iubirii,/ ori din vârtejurile-atâtor griji/ în care-s prins cu-ntreaga omenire.”
Ne va veghea mereu din lumea înstelată a poeziei. Semnul acestei vegheri este scrisul său.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!