Ipostaze ale feminității

Aș zice că, mai mult decât povestea violului profesoarei de limba română și a răzbunării sale necruțătoare, „Revanșa” lui Icu Crăciun (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) este un roman al ipostazelor feminității. Cartea este împânzită de figuri feminine, volumul constituindu-se sub forma unei panoplii de tipologii diverse, toate privite și inventariate de privirea lucidă (sau înflăcărată de pasiune, după caz) a personajului central, geologul Dinu Matei.
Cu o scriitură lucidă, minuțioasă, atentă la detalii și subtilități (comportamentale, de limbaj etc.) ale personajelor sale, autorul ne duce parcă de mână în universul afectiv al personajului în jurul căruia se întrețes, pe lângă povestea sfâșietoare a victimei, alte vieți narate care îi vor fi atins într-un fel sau altul acestuia existența.
Sigur, nucleul narativ este clădit pe fundamentul poveștii Adrianei Ardelean, tânără profesoară, violată în tren de trei indivizi necunoscuți, victimă a unui sadism greu de imaginat. Dar până acolo, scriitorul ne conduce agale pe cărările mohorâte ale eșecurilor amoroase din viața geologului, părtaș în cele din urmă la actul vindicativ plănuit și dus la bun sfârșit fără cruțare de către cei doi.
Asistăm astfel la o perindare a tipologiilor feminine posibile, toate descoperite de cititor în spatele unor pasaje ce par să aibă rolul de a ne face cunoscute episoade din viața lui Dinu Matei. Mai întâi, deslușim chipul femeii blânde, cea care întregește afectiv și existențial bărbatul care îi stă alături, femeia ce se dovedește a fi sprijin necondiționat în blajinătatea ei, femeia înțelegătoare. Este vorba de Iuliana, prima lui soție și chiar Lena. Desigur, de aici nu putem să o omitem pe Adriana, întruchipând victima, feminitatea dezumanizată prin violență, dar în același timp, femininul (auto)salvator.
La antipod, stă impozantă și rigidă figura mamei sale, sau cea a mamei Lenei. Întâlnim aici, amănunțit analizată, ipostaza femininului dominator, dârz, debarasat de afect, femininul care se impune și inhibă. Ele nu susțin bărbatul, ci îl modelează așa cum cred de cuviință, voia lor fiind cea care trebuie să aibă supremația.
Mai găsim crochiuri ale femeilor adulterine, ale femeilor alcoolice, femei pe care viața le doboară sau care înfruntă cu stoicism vicisitudinile destinului, femei clevetitoare sau cu o ținută morală ireproșabilă etc.
Toate acestea sunt redate pe fondul unei adevărate fresce sociale a unei Românii în permanentă stare de tranziție, de incertitudine, de degradare a relațiilor interumane. O lume populată de oameni apăsați, pervertiți, parcă, un vast tablou în care ruralul (cu bune și cu rele...) se îmbină aproape armonios cu urbanul provincial, încă nedezlegat de metehne ce își au locul mai degrabă la sat.
Stăpânind bine mijloacele de exprimare, autorul inserează pasaje concise în care deslușim imaginea, de cele mai multe ori neplăcută, a lumii în care ne învârtim. Iată, bunăoară, birturile prin care (sau prin fața cărora) trecem adeseori: „Pe unde umblaseră, de obicei, îi întâmpinaseră manele zgomotoase, frenetice, cu aceleași teme obsesive legate de bani, gagici și dușmani, care prindeau la vulgul anesteziat de tăriile pline de chimicale menite să tâmpească ascultătorii și să le fredoneze melodiile cu patos la întoarcerea acasă pe trei cărări.” (p. 194)
Cu toate acestea, sesizăm un soi de „ochi critic” cu care naratorul privește întreaga existență desfășurată în volumul de față. La nivel textual, nu putem vorbi de o obiectivitate robustă a perspectivei narative. Asistăm la o emulare a povestitorului la segmentul de lume adus în fața cititorului. Fie că vorbim de tranziția lingvistică dintr-o zonă narativă în cealaltă (narator-personaj sau invers), fie că distingem pasaje în care naratorul își insinuează (sau chiar devoalează, direct) prezența, aspectul acesta al povestitorului cumva implicat și afectat de povestea spusă, stă în slujba unui pregnant simț al moralului, prezent în mai tot ceea ce scrie Icu Crăciun.
Asta va face ca finalul volumului să fie (pentru unii cititori) cu atât mai surprinzător. Trebuie însă menționate aici câteva detalii ce vor conduce la acest (tip de) final. În primul rând, actul violului, înfățișând o umanitate pervertită, scabroasă, are efecte devastatoare pentru victimă. Pasajul este de așa natură construit, încât nu asistăm doar la o scenă de viol, ci mai degrabă la actul dezumanizării unei ființe.
Or, legătura care se creează între Adriana Ardelean și Dinu Matei are la temelie tocmai încercarea acestuia din urmă de a-i restitui fetei umanitatea. De aici, planul pus la cale și îndeplinit cu multă răbdare de către cei doi, răzbunarea având aici vădite efecte salvatoare.
În plus, cred că se poate vorbi aici de o „revanșă” a geologului însuși față de soarta care nu a încetat să-i strivească în chip tragic planurile unei vieți conjugale liniștite. Gestul revanșard se conturează aici sub forma purificării lumii, însoțită împăcarea sufletească (atâta cât e cu putință, după cum autorul însuși admite) a Adrianei Astfel că nu întâmplător autorul își încheie cumva ciclic romanul, făcând trimitere la misterioasa primă iubită, Iustina, pe care personajul o recunoaște în timbrul vocii Adrianei.