Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Irina Petraș, Rodica Baconsky, Oana Boc: Lumea limbii române

Vin, 09/06/2024 - 12:19

(fragmente din eseul apărut în România literară nr. 31/2024)

View the full image

Irina Petraș

Am văzut de curând, pe BBC Ideas, un filmuleț care readuce în atenție ipoteza whorfiană a legăturii dintre limbă și gândire. Întrebarea-temă de dezbatere este: „Gândim diferit în diferitele limbi?” Există peste 7000 de limbi în lume, asta înseamnă că sunt tot atâtea perspective diferite asupra lumii? Argumentele acumulate de-a lungul anilor par să sprijine ideea lui Whorf că limba pe care o vorbim, în care creștem (limba maternă) influențează viziunea asupra lumii, că diferențele dintre diferitele limbi se oglindesc în felul în care e înțeleasă lumea. Limba setează mintea și felul în care percepe aceasta lumea și legăturile dintre lucruri. Limba ta organizează lumea, îi conferă logică și sens. Se vorbește în clip chiar și despre influența genurilor asupra perspectivei asupra lumii, ipoteză pe care am cercetat-o în cărțile mele despre Feminitatea limbii române. Până și culorile lumii depind de limba ta maternă. Se dă exemplul unui careu colorat cu verde. Englezul are un singur cuvânt pentru toate nuanțele de verde-albastru. Pentru un om din Namibia, nuanțele au nume diferite, fiindcă lumea lor depinde de aceste nuanțe. Apoi, limba uzbekă poate exprima mai multe într-un timp dat decât engleza. Poporul nomad a deprins un mod rapid de a comunica în timpul mersului. Pe scurt, limba e cultură și cultura e limbă. Diferența cognitivă e esența naturii umane. Diferența e definiția universalului.

Conexiunea strânsă dintre limbă şi gândire, opusă teoriei dependenţei unilaterale a vorbirii (limbii) de gândire, deschide calea recunoaşterii posibilităţii ca diferitele structuri ale limbilor să favorizeze ori chiar să determine căi diferite de înţelegere şi gândire asupra lumii. Popoarele deţin o structură fundamentală, esenţială, arhetipală de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident că există nuanţări specifice fiecărui popor în parte. Obiectivitatea limbajului se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura esențială a fiinţei vorbitoare. A vorbi şi a înţelege limba nu depinde de inteligenţa sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Pentru Ortega y Gasset, enunţul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „...toate celelalte ingrediente ale unei circumstanţe care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limbă», posedă o potenţialitate enunţiativă şi [...] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăşi, ci în a actualiza acea potenţialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei.” Limbile omeneşti, deşi „date”, primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”.

Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orânduiască resemnat puţinul. E înzestrat cu fineţe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vânturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pământ. Lucrarea şi aleanul îi sunt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amândouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gândeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (Constantin Rădulescu-Motru). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricând –atitudine profund feminină.

Diferenţele dintre limbi și lumile lor merită amănunţite, se pot extrage (sub)înţelesuri noi. Da, există atâtea lumi câte limbi sunt. Dar nici una dintre ele nu e toată lumea. Cunoașterea altor limbi e cu atât mai importantă.

(fragmente din eseul apărut în România literară nr. 31/2024)

Rodica Baconsky

I-am răspuns da Irinei la invitația de a mă alătura desantului feminin din această după-

amiază, glumind pe seama genului devenit, în ultima vreme, suspect de prezent și, câteodată, de

vocal. Remarcam faptul că, la urma urmei, și limba română e de gen feminin, iar, întru lauda ei,

vocile de soprano – lirice, de coloratură ori dramatice – au registrele și forța de a-i spune lumea. A

fost, acela, momentul de euforie, repede stins. A venit apoi reflecția, cu toate semnele ei de

întrebare. Cum să spui o lume care e însăși viața ta, ceva atât de personal și de profund, în care te

descifrezi, îl intuiești pe celălalt, îți definești opțiunile, orizonturile, iubirile, refuzurile, dorințele,

îndoielile? O lume pe cât de intimă pe atât de impersonală, fiindcă, de fapt, îți aparține, și totuși

nu e doar a ta, bunul acesta prețios e un bun al tuturor, dau toți năvală în el, cu același drept

firesc la gândire și la vorbă. Cu acest paradox arghezian în minte (Gândul meu al cui gând este?/

În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate,/ Că făcui parte din toate!), paradoxul

gândului, graiului care îți afirmă apartenența, ca ființă singulară, la o pluralitate, la un fel de a fi,

de a înțelege, de a răspunde, îmi dau seama cât îmi este de greu să mă raportez la ea în mod

obiectiv, să vorbesc despre lumea limbii mele. Limba mea e țara mea, ca să-l parafrazez pe

Cioran, dar e și țara alor mei, trăitori ca și mine „pe un picior de plai”. Generoasă cu mine,

generoasă cu noi, limba noastră dintâi e îmblânzitoarea spațiului amețitor al necunoscutului în

care deschidem ochii, ea leagă și dezleagă sensuri, lume ea însăși, cuprinde pentru noi lumea. Cu

ea, prin ea, iubim și plângem, ne revoltăm, ne rugăm, imaginăm, creăm, nu suntem singuri.

Lumea limbii române nu e pentru mine, pentru noi, simplă sintagmă, ea e o realitate ce se

cuvine respectată în esența și canoanele ei și, mai cu seamă, luată în serios. E o lume care ne vine

din timp, prin vremuri, depășind impasuri, o lume a vocilor multiple, de la spusa înțeleaptă a

vetrelor arhaice, la monosilabismul trotuarului contemporan, de la tonalitățile poetice sensibile,

la miticismele lui Caragiale, de la hazul și obida vorbei de duh ori cu năduf, la cuvântul cu miez

și academică ținută. E limba unei margini de imperiu, deschisă deci spre zări, dar impunându-și

reguli de bună purtare, cu iubiri furtunoase pentru alte idiomuri, din fericire trecătoare, amendate

mai repede sau mai târziu de bunul simț. E lumea lui acasă, molcomă și iute, cugetătoare și

năbădăioasă, cu ritmuri și accente melancolice ori răzvrătite, „fagure de miere” și „neștiută miere

a buruienii”.

...și traducerea

Mi-a fost dat să-ncerc să o cunosc îndeaproape deschizându-i ferestrele spre o altă limbă,

o altă cultură, pe care le-a îndrăgit multă vreme, a făcut din ele reper și izvor de cunoaștere.

Acum, limba română are alte pasiuni și pătimește din greu să și le asume; pare chiar sălbăticită

câteodată, sună ciudat în mesajele orfane de vocale ori în prețioasele și agramatele locuri comune

rostite molfăit pe ecrane. Dar, așa cum o știu, va răzbi și va înghiți și hapul amar, barbar, al

formelor neotehnologice și neotehnocratice, adaptându-le. A făcut-o și cu greaca și cu turca, cu

„prandiulu academicu” și franceza lui Musiu Șarlă, păstrând din toate ceea ce o îmbogățea și i se

potrivea.

În acest context de prefaceri, mă întorc la experiența de care pomeneam, cea de

traducător, de trecător peste praguri și punți, de mânuitor al limbii. Asemeni poetului,

romancierului, dramaturgului, eseistului, traducătorul o cercetează în meandrele ei, o chinuie, o

înfruntă, o dezmiardă (ce-i drept, mai rar), chiar dacă libertatea lui e îngrădită de partitură.

Arcușul poate ține nota, căuta variația cea mai originală, sonoritatea gravelor sau stridența

acutelor, dar sensul, substanța gândului e acolo, pre-scrisă. Doar că, proiectându-și lucrarea ca pe

o întâlnire între două moduri de a vedea, a simți lumea, dezvăluind imaginarele care le

traversează, traducătorului nu îi e îngăduit nici a le suprapune, nici a le reduce; el trebuie să

recreeze cu materia la îndemână, lumea limbii dinspre ori lumea celei înspre care îl duce textul.

Am putea spune că le face să respire un aer proaspăt, le oxigenează, în accepția cea mai proprie a

termenului, le face să absoarbă un spirit nou, suflul unei alte vieți. Ca în muzică, traducerea este

acordul fin al lumilor aduse laolaltă, infinită responsabilitate, nu în cheia clasicului traduttore,

tradittore , ci pentru calitatea, pentru evoluția limbii și a culturii pe care ea o poartă. Act de

cunoaștere, act de mediere, fondatoare prin vremi de curente literare, transgresive ori subversive

prin alegeri, traducerile sunt semnul distinctiv al maturității unei limbi și al afirmării identității

ei. De aceea, a da glas propriu, a fi ospitalier cu literatura celuilalt nu poate fi un gest de diletant,

el implică studiu, acribie, răbdare, dar mai ales un simț aparte care vine din lectură, din

curiozitate pentru dialogul savant ori banal, pentru încremenirile și deopotrivă fluxul trăirilor,

poveștilor vorbei. Cel care traduce e răspunzător pentru argheziana potrivire de cuvinte, pentru

temeinicia și mersul înainte al limbii.

Cu atât mai mult cu cât lumea limbii române e incitantă, fie că primește oaspeți, fie că

pleacă ea însăși în ospeție pe un meleag străin. Intraductibilului, oaia neagră a traducerii, româna

îi răspunde cu o dezinvoltură și o fantezie care pot surprinde; să te miști în ea, să o provoci, să

pășești pe muchea de cuțit a sensului, să riști ‒ cu îngăduința ei ‒, să-i asculți ritmul, e o aventură

la fel de plină de surprize ca traversarea unei mări cu aisbergurile și fantasticele ei viețuitoare. Și

nu e mai puțin adevărat că dă bătăi de cap și celui care o duce pe vreun meleag de aiurea. Pentru

că e mai îngăduitoare cu nuanțele și cu timpurile – mde, experiență istorică! – mai crispată

sintactic pe alocuri, uneori mai înflorită, soră cu ia, alteori mai leneșă ca fata babei ori mai lungă

la vorbă, insomniile traducătorului sunt și în acest caz, mai degrabă, regula. Dincolo însă de

insomnii și de migrene, care fac parte din traiul oricărei ființe gânditoare, îi mai rămâne acestuia

uimirea în fața lumilor pe care le ascunde lumea limbii mele. Și veghea neostenită asupra vieții

ei.

Trăitori în lumea limbii române, să ne amintim că viața, fie și a unei limbi, e fragilă și

trebuie îngrijită, apărată. E memento al zilei de azi, e datoria fiecăruia dintre noi.

Oana Boc

Titlul Lumea limbii române, propus anul acesta de Irina Petraș, pentru sărbătorirea limbii noastre, m-a dus cu gândul la Wilhelm von Humboldt, pentru care „limba nu este un simplu mijloc de schimb în scopul înțelegerii reciproce, ci o veritabilă lume pe care spiritul trebuie să o așeze între sine însuși şi obiecte prin intermediul activității interne a forţei sale.” Așadar, limba nu este un simplu instrument care facilitează comunicarea, nu survine dintr-o necesitate a interacțiunii practice, ci reprezintă o necesitate internă, o creație a spiritului, care îi oferă omului acces la cunoașterea lumii obiective. Limbajul se configurează, astfel, ca o „lume” simbolică mediatoare. Aceasta deoarece, omul nu se raportează la realitatea extralingvistică în mod imediat, ci în mod mediat, mai exact, prin intermediul limbii. Altfel spus, relația om-lume nu este una directă, nemijlocită (limitată la senzații și percepții), ci între om și lumea extralingvistică, formată din obiectele particulare, concrete sau abstracte, perceptibile sau imperceptibile se situează limba, ca o „lume simbolică” creată și re-creată de omul însuși, dintr-o necesitate intern-spirituală, deopotrivă cognitivă și dialogică, izvorâtă din permanenta și irezistibila aspirație de a cunoaște și de a socializa, de a împărtăși semenilor uimirea descoperirii lumii.

Astfel, limba reprezintă o activitate simbolic-întemeietoare, un univers de semnificații care mediază între spiritul uman şi lumea obiectivă, între subiect şi obiect, deschizând nelimitat posibilitățile dezvoltării culturale și spirituale ale omului. Însă această mediere nu este una uniformă, universală, ci este marcată de aspectele particulare, unice ale fiecărei limbi. Universul simbolic mediator primește, astfel, nuanțele unicității idiomatice care îl întemeiază în ipostaza sa concretă, particulară, cea a limbii. Iar pentru noi, ca vorbitori ai limbii române, lumea concretă este descifrată, configurată și interiorizată prin intermediul cuvintelor, al structurilor limbii noastre, care constituie o rețea spirituală, conceptuală, pe care o urzim permanent, cu fiecare act lingvistic pe care îl creăm în limba noastră.

Așadar, este doar o iluzie că limba e în întregime dată dinainte, că e un cod sau un instrument prefabricat prin care comunicăm, combinând elementele acestui cod. Această iluzie este una aproape canonizată, prin supralicitarea înțelegerii limbii ca instrument de comunicare, când, de fapt, actul lingvistic realizat prin limbă este cel care asigură această funcție comunicativă, și nu limba în sine. De fapt, cuvintele limbii sunt în re-create (sau uneori chiar create, inovate) în fiecare act lingvistic, al fiecărui vorbitor în parte, ca o permanentă re-însufleţire a limbii, prin care se instituie sensuri mereu noi, la nivel discursiv. Aceasta deoarece, așa cum consideră Humboldt, limba este deopotrivă, operă individuală (adică manifestată permanent ȋn vorbire, ȋn fiecare act lingvistic particular), dar şi operă a naţiunilor.

Astfel, limba este concretizată ca obiect istoric, cristalizată ȋntr-o devenire neȋncetată de-a lungul timpului. Limba sintetizează aspirațiile, durerile, împlinirile, suferințele, bucuriile a generații de vorbitori care se pierd în negura timpului. Amintesc aici doar analizele unor expresii și cuvinte românești realizate de Noica, dintr-o perspectivă filosofico-culturală, dar cu importante deschideri spre o posibilă etnolingvistică: „a da drumul”, „mă paște un gând”, „a se hotărî”, „dor” (cuvânt definit intrinsec printr-o sinteză oximoronică a „căutării și negăsirii”, a „durerii și plăcerii”) etc., cuvinte și sintagme care reflectă în semantismul lor chiar spiritul poporului român, relevând legătura indestructibilă dintre limbă și spiritul comunității care o vorbește.

Așadar, fiecare act de vorbire reprezintă (dintr-o perspectivă supraindividuală) un impuls vital conferit limbii noastre, căci limbile care nu mai sunt vorbite mor, iar dintr-o perspectivă individuală, reprezintă o conectare profundă cu spiritul și cu istoria comunității din care facem parte și care ne conferă identitatea națională. Limba este cea care ne creează acea legatură indestructibilă, misterioasă, adâncă, inefabilă cu ȋntreaga noastră comunitate lingvistică, cu toți cei care au vorbit, vorbesc sau vor vorbi românește. Aceasta pentru că limba maternă (limba română) este pentru noi ochiul spiritual prin care vedem şi simţim tot ceea ce ne ȋnconjoară, dar şi tot ceea ce ne locuieşte din interior.

Fiecare lucru din jurul nostru sau din ființa noastră este impregnat inevitabil de cuvântul din limba română prin care ȋl desemnăm, astfel ȋncât perceperea oricărui obiect particular actualizează spontan ȋn conştiinţa noastră cuvântul. Recunoaştem implicit şi intuitiv faptul că obiectele care ne ȋnconjoară, lumea văzută şi nevăzută din jurul nostru sau chiar din interiorul nostru este formată din exemplare particulare ale unei esențe, iar această esenţă este tocmai cuvântul din limba noastră maternă, limba română, cu care ne referim la lume. Iar cuvintele limbii noastre nu sunt simple elemente ale unui cod, ci sunt amalgamate cu însăși ființa noastră, au o încărcătură adâncă, chiar o doză de inefabil care scapă de multe ori unei analize semantice, oricât de riguroasă ar fi aceasta. Nuanțele semantice ale cuvintelor limbii materne sunt interiorizate ȋn conștiința noastră și le simțim fără a le putea întotdeauna explica. Încărcătura de inefabil a cuvintelor, intuită de vorbitori, determină un mod specific de a imagina lumea, de a o simţi, de a o delimita şi de a ne lăsa influenţaţi în crearea unui imaginar cultural colectiv. Irina Petraș a vorbit de multe ori despre feminitatea limbii române. Astfel genul poate influența modul în care ne imaginăm lumea. De exemplu, genul feminin al substantivului moarte în limba română este relevant în crearea imaginii „doamnei cu coasa”, fapt imposibil în comunităţile care vorbesc o limbă în care acest substantiv are genul masculin sau nu are gen. De asemenea, această dimensiune adâncă a cuvintelor este actualizată şi valorificată plenar în creaţia literară, unde, de asemenea, ca să reluăm exemplul, genul gramatical devine relevant metaforic pentru instituirea sensului poetic (în Mioriţa, moartea este „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, iar luna este „regina/stăpâna nopții”, în poezia eminesciană).

Un alt exemplu, pădure/codru/dumbravă se disting în limba română prin faptul că este captată și conceptualizată - în conținutul semnificativ al acestor cuvinte - temporalitatea, vechimea (și nu vastitatea spațială, ca în alte limbi): codrul este o „pădure bătrână”, ȋn timp ce dumbrava este o „pădure tânără”, iar pădure reprezintă termenul generic, nespecificat din această perspectivă. De asemenea, semnificatelor pur lingvistice li se asociază şi conotaţii izvorâte din creaţiile culturale, spirituale ale comunităţii lingvistice, care configurează o dimensiune mai adâncă, inefabilă ce contribuie la instituirea unei „viziuni despre lume” (Humboldt) prin limbă.

Cel mai profund omagiu pe care îl putem aduce limbii române (nu doar azi, de ziua ei, ci în fiecare zi) este acela de a-i cunoaște cultura, istoria, literatura și de asemenea, de a o vorbi armonios, corect, adecvat. Observăm adesea, din păcate, exprimări inadecvate, nepoliticoase, jignitoare, chiar de o mare agresivitate lingvistică. Aceste devieri reprezintă chiar o trădare a limbii.

În concluzie, în cadrul diversităţii lingvistice, fiecare limbă este unică, reprezentând o creaţie a unei comunităţi lingvistice, manifestată şi cristalizată ȋn timp, ȋn procesul devenirii istorice. Dar pentru noi, ca „locuitori” ai limbii române sau ca ființe locuite de limba română, unicitatea limbii noastre ne definește și reflectă în sine, precum un petec de apă celestă, potențele nelimitate a ceea ce a fost creat deja, precum și a ceea ce se va crea în limba română și prin limba română, dincolo de timp și dincolo de noi, cei care pentru o vreme ne-am lăsat însuflețiți de ea și am însuflețit-o la rândul nostru prin toate cuvintele pe care le-am rostit. Cât de etică, de demnă, de nuanțată, cât de plină de iubire, de empatie sau dimpotrivă, de ură, de violență, de inadecvări a fost această rostire a noastră, rămâne de mărturisit în taină de fiecare dintre noi în parte, într-o confesiune intimă în fața Limbii Române.

La mulți ani Limbii Române!