Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Istorie / literatură

Ultimii ani arată bogăţia recoltelor pe care Andrei Moldovan le-a sădit de-a lungul timpului în pagini de reviste literare şi în cărţi. Un bilanţ bogat şi consistent. Volumul „Istorie şi literatură”, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, în colecţia de „Critică şi istorie literară”, oglindeşte seriozitatea cu care criticul s-a aplecat asupra cercetării literaturii româneşti în cele mai vechi straturi ale acesteia, aducând în faţa cititorilor lucruri inedite din arhivele de la Bistriţa, Năsăud şi Cluj.
Structurat în 5 capitole, „Mai vechi credinţe”, „Junimişti şi nu numai”, „La cumpăna veacurilor”, „În interbelic” şi „Epigoni”, volumul ne arată legătura strânsă dintre literatură şi istorie, Andrei Moldovan declarând: „Literatura este capabilă să redimensioneze istoria şi să o păstreze astfel în memoria colectivă a omenirii” (p.7). Dacă literatura are ca sursă de inspiraţie şi istoria sau dacă ele se influenţează vedem din cartea lui Andrei Moldovan, care prezintă documente inedite, unele dintre ele făcând parte din colecţia personală (ştiut fiind faptul că Moldovan are reviste, cărţi şi epistole unice) de altfel o parte dintre acestea fiind inserate într-o anexă a acestei cărţi.
„Există momente hotărâtoare în evoluţia unei naţiuni de natură să influenţeze devenirea secole de-a rândul. Ştim prea bine că o asemenea filă din istoria neamului nostru a fost scrisă de generaţia paşoptistă, o generaţie ce a orientat definitiv poporul român spre redobândirea valorilor occidentale” (p.10), spune Andrei Moldovan în preambulul eseului dedicat revistei „Dacia Literară”, înfiinţată de Mihail Kogălniceanu în anul 1840. Multe şi interesante sunt problemele unei publicaţii culturale, care în acea perioadă avea un rol covârşitor în promovarea culturii, dar şi a unor opinii pro şi contra unui sistem politic, spre exemplu când „Dacia Literară” este suspendată la 23 august 1840, Vasile Alecsandri „credea că domnitorul (Mihail Sturza) orgolios şi imprevizibil s-ar fi simţit lezat de faptul că revista ar fi umbrit puterea cu laude prea mari aduse voievodului Alexandru cel Bun” (p.13).
Interesant în volumul lui Andrei Moldovan este faptul că include şi citate din documente inedite, la care mulţi dintre noi nu am avea acces, astfel încât cartea are şi un rol mai profund de reîntoarcere la valorile istoriei literare, care au fundamentat prezenţa actuală pe scenele culturii internaţionale, a scrisului de pe aceste meleaguri. Spre exemplu, am citit cu mare atenţie prefaţa lui Costache Negruzzi la ediţia din 1859, critul păstrând întocmai transcrierea care respectă principiul fonetic.
Nu putea lipsi din rândul personalităţilor care au avut un rol important în istoria noastră poetul Andrei Mureşanu, „cel care ne-a dat versurile cântecului naţional, însoţitor al neamului românesc, în momentele dificile ale istoriei sale, devenit azi Imn oficial al României” (p. 17). Criticul analizează textul apărut în premieră la 21 iunie 1848, în publicaţia „Foaie pentru inimă, minte şi literatură”, condusă de George Bariţiu, cu poezia apărută în 15 mai în 1848, sub semnătura lui Vasile Alecsandri şi intitulată „Un român”: „Fraţilor, nădejde bună! Fiţi cu toţi în fericire!/ Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie/ Azi e ziua de-nviere a românului popor/ Ce singur îşi urzeşte dulce mândru viitor”.
În acelaşi timp, criticul analizează fila unui manuscris aflat la Muzeul „Casa Mureşenilor” din Braşov, în care, este scris „triumfător de popoli”, înlocuit apoi de „triumfător în lupte”. „Înţelegem că popoli nu este în limba română curentă şi nici nu a fost vreodată... Când s-a produs modificarea şi cine a făcut-o” (p.22), se întreabă Andrei Moldovan, care spune că poezia „Răsunet”, titlul cu care a fost publicată (şi nu „Un răsunet”, aşa cum se spune frecvent) ar merita o biografie completă, de altfel scriitorul Ion Buzaşi având în vedere aceste aspecte. Nu lipseşte din peisaj România literară, fondată la Iaşi în 1855, care a avut mai apoi, printre directori, şi pe Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Geo Dumitrescu, iar azi pe criticul Nicolae Manolescu. Mi-a atras atenţia faptul că revista publica poezii populare, dar şi creaţii care tot cam în aceeaşi perioadă apăreau la Paris în traducere.
Pe Mihail Kogălniceanu, criticul îl numeşte „un Cicero al României moderne”, considerându-l o personalitate importantă în rândul celor ce „au creat România modernă şi au restituit istoria pe coordonate europene, făcând-o să se afirme printre naţiunile lumii civilizate” (p. 43).
Un semnal de alarmă este tras în legătură cu apariţia dicţionarului moldovenesc-român de Vasile Stati, Andrei Moldovan întrebându-se care sunt criteriile lingvistice pentru o limbă distinctă, cărei familii de limbi îi aparţine, care sunt structurile care o guvernează, completând apoi că nu există niciun criteriu ştiinţific şi că autorul „deapănă o poveste ca la uşa cortului despre o limbă care a fost furată de hoţi... Un basm fără cap şi coadă menit să servească doar eternelor interese politice” (p.63). Bun semnalul de alarmă al lui Moldovan, cum să separi limba română în două ?
Despre activitatea lui Titu Maiorescu pe tărâmul criticii literare spune că „este una nu doar de pionierat, ci de aşezare în cultura noastră a unor temeinice criterii de evaluare atât de necesare în contextul consolidării unor direcţii moderne în societatea românească prin educaţie, prin conturarea unei spiritualităţi” (p. 73). Sunt anii imediat după reformele lui Cuza, în care interesul pentru învăţământ creşte pe fondul unor exigenţe luministe, generaţia tânără primind manuale în care se regăseau valorile naţionale. Aşa se face că este o perioadă în care „critica maioresciană este una întemeietoare precum o lecţie fundamentală pentru care merită să construieşti şcoli (p.81).
Despre gândirea lui Mihai Eminescu în privinţa sorţii neamului său, despre activitatea lui Ioan Slavici şi a lui Aron Cotruş, despre viziunea lui Mircea Eliade şi libertăţile lui Nicolae Steinhardt găsim teme interesante abordate de Andrei Moldovan. Merită evidenţiat şi portretul făcut academicianului cu rădăcini în Beclean, Grigore Silaşi, pentru care „prietenia se subordona totdeauna idealurilor înalte care-l animau: credinţa în Dumnezeu şi în destinul poporului său” (p. 95), remarcându-se audienţa din 12 noiembrie 1868 la împăratul Francisc Iosif I, în faţa căruia a pledat în favoarea românilor ardeleni.
De altfel, luptător pentru apărarea limbii române şi a valorilor de pe plaiurile natale, Silaşi are, prin lucrarea „Renaşterea limbei româneşti în vorbire şi scriere”, apărută în 1879, un model aplicabil şi pentru generaţiile actuale. La Ion Pop Reteganul, alt bistriţean de frunte, Andrei Moldovan vede o direcţie mitologizantă, venită pe filieră germană, din lucrările fraţilor Grimm.
Un capitol aparte îl constituie legătura dintre reginele României şi literatură, amintindu-se aici de Regina Maria şi Regia Elisabeta: „prestaţiile culturale ale reginelor României fac parte din valorile trecutului nostru, dar mai ales ale generaţiilor care vin şi nimeni nu-şi poate aroga dreptul să îl şteargă sau să îl înlocuiască” (p. 153). Despre Regina Elisabeta, soţia lui Carol I, cunoscută ca scriitoare sub pseudononimul Carmen Sylva, spun că este o poetă prea puţin cunoscută de generaţiile actuale, însă în trecut era o „personalitate complexă extrem de activă, binecunoscută şi admirată în cercurile diplomatice şi culturale europene, preocupată de afirmarea valorilor româneşti în plan european” (p.141). George Coşbuc o traduce pe Carmen Sylva din germană, pentru a fi cunoscută şi în ţara în care este regină, de altfel cartea „Valurile alinate” fiind bine primită şi pe malurile Rinului, acolo unde şi-a petrecut copilăria.
Corespondenţa lui Gavril Precup cu Ion Agârbiceanu, descoperită în Arhivele din Năsăud, studiul despre prezenţa lui Liviu Rebreanu cu pseudonimul I le Dorna în revista „Masca” în perioada în care scriitorul se afla în capitala Olteniei constituie alte subiecte care merită a fi luate în seamă.
Cartea lui Andrei Moldovan subliniază legătura puternică dintre literatură şi ţară, dintre ideologiile scriitorilor şi proiectul acestora pentru promovarea cuvântului, despre recuperarea valorilor estetice ca formă de rezistenţă a literaturii într-o vreme în care „avem ghinionul să ajungă în punctele de decizie oameni fără o cultură consistentă şi sistematică, fără viziune, marcaţi de un populism ieftin şi adepţi ai cârpelilor colorate” (p. 228). Andrei Moldovan vine cu repere din trecut arătând că mai avem încă speranţe prin recuperarea valorilor şi prin generarea de noi modele.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]