Iubire și excese

Mă aflam la Ottawa. După un tur prin capitala Canadei, amfitrionul meu m-a pus în situația de a opta: Să mă ducă până la domiciliu sau să-l însoțesc într-o vizită la un amic, la el acasă, având de pus la cale o afacere. Cum am aflat că e vorba de o familie de români, alegerea mea era clară; mai cu seamă că cei doi soți sunt originari din două splendide ținuturi ale foștilor daci liberi: Maramureș și Oaș.
Aici aveam să descopăr o situație neașteptat de aberantă: Chiar români fiind, de profesie, amândoi, ingineri, la ei în casă nu se vorbește decât englezește; desigur, cu excepția unor vizite, precum eram eu cu prietenul meu. În curte, am văzut două fetițe: „Adică – m-am mirat eu stupefiat – ele…” Tatăl, pe un ton calm: „Ele nu știu românește.” Am îndreptat privirea către soția lui. Aceasta a strâns din umeri, căutând ceva alături… Despotul mi-a explicat, desigur, cu certitudinea că e coerent, logic în convingerile lui de maramureșean: „Ele aici vor trăi. Nu vreau ca prin rostire să-și trădeze originea.”
În salon, am observat o poliță cu cărți. Nici una românească.
A intervenit apoi un moment neașteptat de către gazde: Încă o vizită, a unei familii prietene, tot din România. Aveam să aflu, apoi să mă conving concret, că erau amândoi arhitecți: Eva și Tinu. În ce o privește pe ea, mi s-a întâmplat ceea ce toată lumea știe ce înseamnă asta: Adică, un sentiment brusc că avem poftă să comunicăm. Și, aflându-mi profesia, preocupările într-ale literaturii, ne-am retras într-un colț al spațiosului salon, mai cu seamă că cei doi aveau de pus la cale nu știu ce. Și am conversat lejer, persuasiv, ca doi oameni care tocmai au găsit prilej să continue un dialog întrerupt cu niște zile înainte.
Apoi Tinu a venit la noi: „Vă invit la noi acasă. De acord, Eva?”
Și, cu două mașini, am plecat la ei acasă, situată mai spre marginea metropolei.
Uau!... Casă?! Se vedea că aparține unor arhitecți; atât de modernă, încât nici nu știu cum s-o descriu.
Cei trei s-au așezat la taifas pe terasă, la o bere, iar Eva m-a luat de mână, cu un binevoitor „Hai!” Voia să mă poarte prin interioarele vilei, de la garaj până în odăile de la etaj. A făcut-o fără ostentație, ci cu mândria că au reușit să conceapă și să edifice așa ceva.
La un moment, înainte de a intra într-o încăpere, mi-a spus repede: „Aici mă simt cel mai bine…” Am înțeles-o: Toți pereții, până în tavan – acoperiți de rafturi cu carte, foarte multe volume, elegante, legate la comandă. Am remarcat o poliță întreagă numai Eminescu. Cercetând nume, titluri, mi s-a iscat o mirare: „Eva, tu ești unguroaică. Nu văd nici un Petofi.” „Nu!” – a fost reacția ei imediată, fermă, urmată de o privire mijită înspre neunde.
Ne-am așezat pe câte un fotoliu și așa am aflat povestea lor, a Evei și a lui Valentin.
Ea, deși din Bihor, a făcut arhitectura la Iași. Tatăl, certat cu decanul (pe motiv de tragedia de la Ip, din 1940), a trecut Carpații și a înscris-o la Iași. Așa a devenit colegă cu Tinu, făceau parte din grupe diferite, dar se știau, se recunoșteau ca fiind colegi de an. Aceasta, până în vara de dinaintea ultimului an de studii, când au fost alături într-o excursie în Munții Rodnei. „Ești din zonă, iată un motiv să te prețuiesc și mai mult.”
În săptămâna aceea, dragostea lor nu că s-a înfiripat, ci pur și simplu a explodat, încât, la încheierea ultimului an de studenție, au hotărât să se căsătorească. Era important și pentru repartiția ministerială pentru posturi. Doar că nu au avut parte de ea. S-a dus acasă și a anunțat familia de fapta ei matrimonială. Tatăl a reacționat de parcă l-ar fi plesnit peste ochi. „Cu un român?! Tu, fata mea?!” Îi bănuia reacția, căci dintotdeauna i-a știut înverșunarea lui iredentistă, ura față de ce nu era maghiar. I-a interzis să-și aducă nedoritul ginere la ei, în familie, chiar dacă mama ar fi vrut să-l cunoască; el a cerut rudelor același lucru.
Îndârjirea, disprețul reciproc s-au aprins și au rămas constante și puternice. Iar în scurtă vreme Eva a început să constate că are o atitudine din ce în ce mai viguroasă față de propria sa etnie. Cum Valentin avea un unchi în Canada, a fost cea care i-a propus expatrierea. „Dar definitivă” – a dat Eva a zâmbi. Și au avut noroc, acum lucrează amândoi la Primăria Ottawa și se bucură de aprecieri frumoase. „Și legătura cu cei din țară? Ai două fetițe, își cunosc bunicii?” „Când ajungem în România, ne oprim doar la cei din Moldova. Iar mama mea, din când în când vine la noi.” „Și pe ce limbă vorbește cu nepoatele?” „Ea nu știe engleza, ele nu știu maghiara, așa că se înțeleg pe românește. La noi în casă numai românește se vorbește.” „Iar Valentin?” „De la vârtejul acela din Munții Rodnei, treaba ta, dacă nu vrei să mă crezi, dragostea noastră nu s-a rarefiat. Nu-mi trebuie mai mult de iubirea de mamă și soț.”
Am simțit nevoia să evoc secvența aceasta acum, când urmașii celor care, intrând peste Carpați în Transilvania și mâncau carnea crudă ținută sub șaua calului, au început în timpul din urmă să necheze circul numit „Trianon 100”.
Cornel Cotuțiu

P.S. Dragă Eva, sper că nu ai auzit despre recentul comportament execrabil al lui herr Verner Klaus Iohannis în ținutul românesc unde s-au aciuat secuii. Bine că nu ai parte de așa ceva.
C.