JUDECATA LUI DANIEL

Într-un sat de munte, uitat de vreme, trăia un băiat pe nume Daniel. Avea șapte ani și o privire care părea să vadă mai mult decât ceilalți copii. Nu era cel mai puternic, nici cel mai sprinten, dar avea o calitate rară: dreptatea era scrisă în inima lui, de parcă se născuse cu ea, de aceea îi și cădea foarte greu să se uite în ochii oamenilor când aceștia mințeau.

Bătrânii satului glumeau spunând că „Daniel nu minte nici când tace”, iar numele lui – „Dumnezeu este judecătorul meu” – părea să-i fi fost dat cu un rost. De mic intervenea când cineva era nedreptățit, chiar dacă asta însemna să-și piardă un prieten sau să se certe cu adulții.

Într-o zi, pe când era vară și cireșii erau plini cu cireșe la fel de mari ca și prunele grase, doi copii s-au certat pentru un portofel găsit pe drum. Fiecare spunea că l-a găsit primul, iar tensiunea creștea. Bătrânii înțelepți ai satului se adunaseră, dar nimeni nu știa cui să-i dea dreptate. Apoi, un bădiuc cu opinci albe ajuns cu voia lui Dumnezeu și el la tribunalul rural, a spus cu o voce caldă și răgușită:

— Să vină Daniel. El știe.

Daniel a ascultat în liniște, i-a privit pe amândoi, apoi a spus:

— Să deschidem portofelul. Dacă în el găsim ceva ce unul dintre ei poate descrie înainte... atunci știm al cui e.

Unul dintre băieți a roșit și a spus:

— În portofel se afla o fotografie cu Isus din Nazaret.

Așa a fost. Portofelul era al lui.

Oamenii au tăcut o clipă. Nu pentru că băiatul mințise inițial, ci pentru că înțeleseseră ceva mai mare: că uneori, adevărul are nevoie doar de cineva care îl caută cu inima deschisă.

De atunci, în sat, când cineva năștea un băiat și voia ca el să fie drept, bun și luminat, spunea doar atât:

— Îl voi numi Daniel !

© Daniel Catinean – Bruxelles 2025.

PS : Povestea își are sursa de inspirație în Talmudul din Ierusalim.