La Anieş şi Maieru

Au fost două zile de sărbătoare în comuna Maieru, sâmbătă şi duminică: o aniversare, o comemorare, organizate de Primăria comunei şi a Consiliului local; de asemenea, lansarea câtorva cărţi scoase la cea mai importantă editură din Transilvania, Eikon Cluj. Maieru nu e numai un puternic centru cultural ci şi un model despre cum, în mediul rural, se omagiază înaintaşii, dar şi personalităţile în viaţă ale locului. Manifestările au avut ca „personaje” trei nume: Emil Boşca-Mălin, Lazăr Ureche şi venerabilul profesor ( de altfel, patronul celor două zile de spirit şi suflet) Sever Ursa.
La Anieş - satul meu cel mai drag din arealul românesc-, la Căminul Cultural (uimitor de modern şi elegant) au debutat manifestările dedicate Centenarului Emi Boşca-Mălin, în prezenţa fiului său şi a nepoatelor, dintre care am remarcat-o pe Oana Boşca-Mălin, universitară bucureşteană la catedra de italiană.. Am remarcat-o şi pentru slăbiciunea mea pentru limba şi literatura italiană. Tot aici, în prezenţa unor feţe monahale, s-a dezvelit placa memorială de pe faţada clădirii. Primarul spunea: Din acest moment nu veţi mai rosti Căminul Cultural din Anieş, va fi suficient să spuneţi: Căminul Cultural „Emil Boşca-Mălin”. În sala de spectacol se află deja un bust al acestuia.
A doua zi, duminică, în câteva locuri din Maieru, au avut loc fapte frumoase: Un drum la cimitir, la mormântul celui omagiat, apoi, acordarea distincţiei de cetăţean de onoare al comunei Maieru, post mortem, lui Lazăr Ureche, fiu al acestor meleaguri, o sesiune de comunicări, lansare de cărţi, dezvelirea bustului celui sărbătorit, de pe aleea personalităţilor, din perimetrul Muzeului „Cuibul Visurilor”. Amândouă zilele au fost încheiate cu joc şi cântec pe scenă, datorate şcolilor din Anieş şi Maieru.
În ce mă priveşte, am evocat la festivitatea de la Anieş un moment de apropiere între Emil Boşca-Mălin şi Lazăr Ureche. Zece ani, începând cu 1990, am supravegheat şi asigurat apariţia primei reviste de literatură în limba română de la Bistriţa: „Minerva” (Începând cu 1990). Câteva numere, în caseta redacţională făcea parte şi Lazăr Ureche, apoi s-a retras, dar am păstrat legătura cu afabilitate. Este şi motivul pentru care, când a venit la mine măiereanul Icu Crăciun cu manuscrisul „Însemnări despre Virgil Şotropa” de Emil Boşca-Mălin, am rămas derutat, la modul unei reacţii de ignorant: Cine e Boşca-Mălin ? Lazăr ureche m-a limpezit: gazetar, avocat, om politic, vârât în puşcărie etc.
Am parcurs manuscrisul şi, cu tot dragul, l-am organizat în zece episoade (revista apărând lunar !). Deşi autorul se referea la o mare personalitate a ţinutului grăcineresc năsăudean, evocarea lui are umor , un simţ de condeier dezinvolt şi adesea aplecare spre liric. De exemplu: „piuit de vrabie de creangă tremurată de toamnă”. O definiţie a trecutului: „vinul tare al pocalului de vis care n-a fost decât realitate”. Invitat în casa Şotropa, tânărul Boşca-Mălin exclamă: „Tuluoaie, domnule, ce de prăpădenie de cărţi ! Să prăvale casa !” Sau o replică a lui Virgil Şotropa: „Sunt cărţi care au o putere năprasnică de a prăbuşi şi altele de a construi lumea.”
Au fost două zile de mare satisfacţie intelectuală.