La George Coșbuc, de ziua lui Ion Creangă

     E 1 martie, ziua nașterii lui Ion Creangă, și mă aflu în satul lui George Coșbuc. Cei doi s-au „petrecut” în timpul vieții, dacă ne gândim că, la moartea lui Creangă, în 1889, Coșbuc avea 23 de ani, fiind născut în anul 1866. Despărțiți de Carpați, și de alți munți ai literaturii, cei doi au creat în stiluri diferite, au lăsat opere de căpătâi, la căpătâiul cărora au crescut și mai cresc încă generații de copii, care nu sunt lăsați să fugă nici de „Amintiri din copilărie”, nici de „Mama”.

      Drumul pe lângă Sălăuța cea șerpuitoare, printre maluri, la fel cum și Ozana curge „frumos și limpede ca cristalul”, mă duce cu gândul la drumul către Humulești, pentru că toate drumurile sunt la fel, și toate drumurile duc la o casă memorială, când vine vorba de un scriitor. Iar casele acestea sunt mici, chiar dacă pentru unii vizitatori-scriitori camerele sunt multe și dau din una-n alta ( Cassian Maria Spiridon ), la Coșbuc, și aplecarea inevitabilă, ca să intri pe ușă, este semn al unui gest de plecăciune, ca în bisericile vechi, de lemn. Pe jos, e lut, bătut, de cei care au trăit aici, și, mai apoi, de cei ce au venit să vadă, să scrie în cartea de onoare, să inspire parfumul vechi din pereți, din obiectele rămase, să admire pagini galbene, cu scrisul caligrafic al timpului. Semnături în original, peste un timp ne-original. Nu suntem proprietari ai timpului pe care-l trăim, dar descriem în el, cu fiecare mers, o linie a vieții.

      Copiii de astăzi, de aici, de altundeva, nu mai seamănă cu cei din „Iarna pe uliță”, „Cu multe sănii,/ De pe coastă vin țipând/ Și se-mping și sar râzând;/ Prin zăpadă fac mătănii;/ Vrând- nevrând.”

     Copiii de astăzi, de mâine, poate, știu ce vor, se descurcă în limbi moderne, citesc, ascultă, se informează, călătoresc. Dintre sute de ... dialoguri: când s-a născut George Coșbuc? - În 20 septembrie 1866, în 2016 s-au împlinit 200 de ani de atunci; Ce a scris poetul din satul vostru? - Poezii; Ce a tradus? - „Divina Comedie”;  A cui? - A lui Dante Alighieri, scriitor italian. După acest adevărat turnir, o întreb pe eleva cea mai activă: Ce vrei să te faci când vei fi mare? – Stewardesă.

Pe cer, niciun avion. Cărările ce „duc la moară” s-au re- strâns în ... „Numai una”. Pășesc printre porți înalte și scumpe, pe un soare cu raze generoase. E amiază și bat clopotele, aceleași, de pe vremea familiei Coșbuc. Sunetul de clopot e unic. După ce s-a oprit, ajung în cumpăna apei. Deodată, muzicaapei, în praguri și în culori de primăvară. Primăvara, toate apele sunt tulburi. De sus, de unde vin, se topesc zăpezi, se dezgheață sloiuri.

    Ca o ieșire din tipar e fiecare drum spre Coșbuc. „Vântu-i liniștit acum,/ Dar năvalnic vuiet vine/ De pe drum.”

Altfel de vuiet, de mașini, de aglomerație... nu de sănii, nu de glasuri zglobii. Îmi fac loc, înaintez într-un dus- întors, printre amintiri cu Creangă și Coșbuc, din cărțile lor, din locurile lor de naștere, din zilele lor, împrumutate într-un frumos debut al primăverii. Și, de ziua lui Coșbuc, poate, voi fi la Ion Creangă.

Elena M. Cîmpan