LA VÂRSTA POEZIEI

Care este vârsta poeziei?

Există o astfel de vârstă, a zilei, a nopţii, sau a oricărui timp, când gândurile-ţi dau năvală în suflet, în minte, în conştiinţă şi se cer scoase la lumină?

Se pare că unora le dau ghies din tinereţe până-n apus de viaţă, altora mai ales când simt apropiat apusul, sau când iubesc.

„Urmărim pe stradă siluete grăbite, cu aspect preocupat de probleme serioase, cum ar fi bani, interese, călătorii. Fiecare poartă în gând o noapte de dragoste, legală sau ilegală, toţi ascund încrengături ce dau dureri de cap. Remediul acestei feţe ascunse este poezia de dragoste, care iese la suprafaţă, nu trăieşte prin taverne, e declarativă, naivă, în sensul purităţii şi al simplităţii. Chiar cuvintele cu trimitere la fragmentul lingvistic erotic sunt creatoare de sentimente noi. O tăvăleală mai (ne) reuşită nu alungă problema sufletească, cea a dragostei mari, neîncăpătoare în tot universul. [...] Aceste stări şi sentimente sunt din ce în ce mai rare la tânăra generaţie. [...] Să fie oare poezia de dragoste atât de bine ancorată în vremile romantice?”(Elena M. Câmpan – CARTEA DE JOC –pag. 154).

În vremile romantice,- zic eu – sau la vârstele romantice? Dar care sunt vârstele romantice? Poate adolescenţa, la primul sărut, sau vârsta critică? Adică aceea când ţi se pare că înaintezi înspre declinul vieţii erotice? Atunci, soarele pregătit să treacă peste deal, sau să cadă în mare, îşi desenează drumul în roşu intens, cu conştiinţa de fiecare minut scurs al plecării.

Sau starea exilatului dintr-un motiv sau altul din viaţa erotică dă o răsfrângere ca atare în plan psihic, o foame de viaţă sexuală colorată intens de emoţii deosebit de trainice, de sentimente?

E ştiut faptul că o abstinenţă îndelungată toceşte instinctul, sau îl intensifică în exces, ca o mâncare de regim îndelungat, care-ţi dă dor de o „masă copioasă” şi cu alimente interzise!

Dar, să nu confundăm vârsta poeziei cu cea a dragostei, deşi o dragoste profund trăită emotiv poate descuia zone inhibate de gândiri şi simţiri. Dar, mai e poet acela care scrie numai când iubeşte?

Eminescu zicea în poezia „Singurătate”: „Ah” de câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui/ Şi un capăt poeziei/ Şi pustiului să pui/ Dar atuncea greieri, şoareci,/ Cu uşor-măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi/ Iară ea se face vers.”

Există, deci, o vârstă a lirismului, care echivalează cu cea a dragostei şi, în lanţ vorbind, cu cea a poeziei? Dar poezia lirică socială, dar cea epică, la ce vârstă se scrie?

Şi în ce împrejurare?

Există neândoielnic marii poeţi şi cei mici. Heliade ne spune că pe soclul creat de micii poeţi se ridică marile talente, adică geniile. Aceia care se află la vârsta poeziei...în fiecare zi!