Lacrima ploii

Radu Băeş

                Lacrima ploii se prelingea peste frunzele îmbătrânite, grăbindu-le zborul spre moarte. Vântul neprietenos și nestatornic le alunga dintr-un loc în altul. Câteva frunze pribege se încăpăținau să se lipească de statuile cu nume cunoscute: Coșbuc, Eminescu, Decebal… Parcă le îmbrățișau. Și lacrima ploii se prelungea insensibilă, încercând, în zadar, să le alunge.

Deodată, o frunză veștedă de stejar își opri zborul pe o placă de marmură pe care scria:„Donat: dr. Gheorghe Traian Dascăl”.

Mecena Țării Năsăudului. Așa îi spuneau oamenii locului.

La un an de la plecarea sa, doar frunzele mai aminteau trecătorilor că, în spatele fiecărei statui, stăteau clipe de zbucium, de gânduri și încercări, pe care ctitorul lor le-a învins de fiecare dată. Dar, într-un noiembrie, inima lui a pierdut „războiul” înainte de a-și vedea ultima ctitorie dezvelită, la Gherla.

Pe trotuarul năsăudean pașii lui mărunți măsurau odinioară timpul. Repeta în gând fraze născocite cu grijă, le modela, le înfrumuseța până ajungea la forma pe care și-o dorea. Era o plăcere să stai de vorbă cu Mecena. Nimic nu era fals, totul pornea dintr-o inimă curată, dăruită celor din jur.

Multe amintiri ne-nvăluie. Poate vom scrie despre ele altădată, ctitorindu-i o statuie din cuvinte…

Lacrima ploii, lacrimile noastre, desenează, la orizont, cu litere pornite din inimi: „Fie-ți somnul lin, Mecena Țării Năsăudului!”.


Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5