Lectura captivă şi curăţenia din bibliotecă

Dezbaterea “Mişcării literare”-“Lectura captivă”, moderată de scriitorul Olimpiu Nuşfelean m-a dus cu gândul la bibliotecă. Firesc ar fi ca toţi cei care au căzut în mrejele lecturii să aibă acasă o bibliotecă. Mai mare sau mai mică. Cu scriitori români sau stăini, cu beletristică sau cărţi de ştiinţă. Ar fi ideal ca biblioteca să aibă propria cameră, pentru ca astfel să ne refugiem din zbuciumul zilnic în interiorul ei şi să intrăm pentru câteva ore în universul livresc. Din păcate, de multe ori, în arhitectura restrânsă a locuinţelor noastre, biblioteca este integrată în camera de zi, dedicându-i-se un spaţiu destul de mic. Şi atunci, eşti nevoit, din când în când, să faci selecţia cărţilor. Deoarece spaţiul restrâns nu-ţi permite să rămâi cu toţi autorii pe care-i preţuieşti. Şi atunci, la fel ca la curăţenia de primăvară începe triajul. Ca un cutremur, ca o trădare: asta o las, asta o pun la cutie. Cu inima cât un purice începi drasticul control al cărţilor. Însă, avem noi puterea de a decide care carte rămâne şi care nu? Cred că aici intervine subiectivismul, percepţia personală despre valoare, gustul propriu al lecturii.

Mai trist este acolo unde biblioteciile părinţilor ajung la container. Fără a mai selecta nimic, nici pe Eminescu, nici pe Blaga, Coşbuc sau Kundera. Pentru omul limitat toate cărţile au aceaşi valoare, nu mai sunt la modă în casa cu plasmă şi 3 G. Şi nu gândeşte nici atât de departe să le doneze unei biblioteci. Ceea ce nu ştiu aceşti “moderni” este că toată tehnologia ultramodernă nu poate înlocui cartea-formatoare de cultură. E adevărat, cultură spirituală, nu materială. Însă, pentru generaţia cool acest lucru nu contează. Trist, dar adevărat. Şi atunci, rămân tot mai puţin cei avizi după biblioteci.

Revine într-o oarecare măsură moda bibliotecilor prin colecţiile gen o carte pe săptămână ale marilor trusturi de presă. Părinţii doresc să refacă biblioteca de altă dată pentru copiii lor, copii care nu fac nici cel mai mic gest de apropiere spre carte, în afară de lecturile obligatorii. Aşadar, formator al bagajului de cunoştinţe rămâne tot şcoala. Care, din păcate, cu nebuloasa manualelor alternative renunţă la operele fundamentale ale literaturii române. Şi atunci, ne trezim într-o ţară în care lectura nu mai e captivă, iar cunoştinţele noastre culturale se subţiază.

Poate că şi publicitatea dedicată literaturii ar trebui să fie mai agresivă, mai aproape de targetul tinerei generaţii. Să postăm cărţile bune pe site-urile frecventate de tineri, editorii să promoveze la tv sau radio cărţile apărute, să difuzăm reclame gen “vizitaţi târgul de carte…” la începutul filmelor în cinematografe. Şi atunci, poate lectura ar fi eliberată din captivitatea prejudecăţilor şi ar deveni captivantă pentru români. Întoarcerea la citit nu e decât în beneficiul formării personalităţii noastre.