Leon Hogiu - lumina din sufletul dascălului, moştenită de fiica sa, Camelia Tabără

Întotdeauna mi-a făcut plăcere deosebită să scriu şi să vorbesc despre oamenii de la catedră, despre acei încălzitori de suflete, care ard ca o flacără vie pe altarul şcolii. Şi unul dintre aceştia este pentru mine domnul Leon Hogiu, profesor şi apoi, multă vreme inspector şcolar general, omul care şi-a dedicat cea mai mare parte din viaţă acestei nobile profesiuni.
L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, acolo unde albastrul cerului picură ca dintr-o streaşină peste verdele crud al bradului de la munte. Eram proaspăt absolvent de facultate, repartizat la Şcoala din Parva, o localitate aflată la marginea geografiei judeţului, cum le plăcea unor ziarişti să spună despre această comună..
Acolo mi-a fost dat să-l cunosc pe Leon Hogiu, în calitatea sa de inspector şcolar general. Abia trecuseră câteva luni de când începusem să mă obişnuiesc cu viaţa de dascăl, şi iată că într-o zi, în plină iarnă, intră pe poarta şcolii omul care purta grija şi destinele învăţământului nostru.Avea nevoie de un profesor de limba română , pe care trebuia să-l detaşeze în comuna Leşu, unde era absolută nevoie de un asemenea cadru didactic. Motivele erau bine întemeiate, şi cum la Parva eram mai mulţi absolvenţi de filologie, ,,soarta mi-a surâs mie’’, fiind ultimul venit în această unitate şcolară. N-a trebuit să mă gândesc prea mult, pentru că, inspectorul Leon Hogiu avea o putere de convingere surprinzătoare, purta în vorbele sale o anume protecţie sufletească, îţi transmitea acea încredere de care aveai nevoie. Am acceptat plecarea şi timp de doi ani m-am străduit să fiu omul potrivit pentru alegerea sa. M-a vizitat de câteva ori în această vreme, nu în calitate de inspector, ci de om interesat de viaţa mea.
În 1973 m-am întors la Parva, acolo unde aveam dispoziţia ministerială de repartizare. Mă numise director de şcoală, chiar dacă nu aveam experienţă în actul de conducere. Era pentru a doua oară când Domnia sa îşi punea girul încrederii în forţele mele. Au urmat apoi şedinţele lunare de instruire a directorilor, la care se mai adăugau şi cele metodice. Pentru mine, dar şi pentru alţii au fost adevărate lecţii de management, din care aveam atâtea de învăţat.Nimic nu făcea întâmplător, totul venea dintr-o necesitate şi din dorinţa lui ca învăţământul să meargă pe calea cea bună. Avea un dar al prelegerilor bine gândite şi sistematizate, vorbea deschis şi convingător, ştia să fie apropiat şi prietenos, uneori chiar generos, foarte capabil şi plin de energie.
Când aveam vreo problemă care îmi depăşea posibilităţile de rezolvare îi ceream sprijinul şi mi-l dădea de fiecare dată cu sufletul deschis. Ştia că la şcoala din Parva se lucrează în condiţii grele, că este o localitate răsfirată şi copiii trebuie să vină pe jos de la distanţe mari. A vizitat aproape toate şcolile aparţinătoare, până şi cele mai izolate. Vechiul internat se afla într-o stare deplorabilă. Îmi amintesc şi acum, că Leon Hogiu a fost cel care a susţinut ideea construirii unui nou local pentru găzduirea copiilor vitregiţi de soartă. Ea s-a pus în aplicare şi au început lucrările, dar s-au oprit la un moment dat, din motive financiare. Tot inspectorul general a intervenit la conducerea judeţului, ca lucrările să fie continuate, considerând că Parva trebuie să fie o prioritate. În cele din urmă construcţia a fost finalizată. Ea a adus o mare bucurie pentru copii şi pentru dascălii acestei şcoli.
La Parva venea foarte des şi avea numai gânduri bune, iar noi îl aşteptam cu drag. Nu aveam emoţii, cum se întâmplă în general la orice control de rutină. Trecea pe neobservate de la problemele obişnuite ale şcolii la cele ale vieţii fiecărui dascăl. Nu supăra pe nimeni, iar observaţiile erau făcute cu bun simţ, deveneau cele mai sincere recomandări. Mi-a rămas întipărită în minte întrebarea pe care o punea adesea dascălilor : ,, Cum vă petreceţi timpul în afara problemelor şcolii ?’’.Ştia că o ducem greu, că suntem izolaţi, că posibilităţile de distracţie erau aproape inexistente. De la el încoace, nimeni n-a mai fost atât de aproape de dascăli.Avea o lumină sufletească care te încălzea. Era lumina omului de la catedră şi a conducătorului înţelept.Într-un interviu pe care l-am dat la pensionarea mea, am fost întrebat dacă am vreo amintire în relaţia mea cu Inspectoratul Şcolar Judeţean ? Răspunsul meu a fost afirmativ şi mă refeream la persoana lui Leon Hogiu, om cu multă înţelepciune, devotat şcolii şi oamenilor ei, fără orgoliul puterii, un dascăl adevărat de la care ai avut întotdeauna ce învăţa. Păstrez şi acum o scrisoare de mulţumire pe care mi-a trimis-o în anul 1979, când din motive subiective a trebuit să renunţe la funcţia de Inspector şcolar general :
:
Stimate coleg,

Doresc să vă mulţumesc în modul cel mai călduros, cu prilejul trecerii mele în altă funcţie, pentru sprijinul preţios pe care mi l-aţi acordat de-a lungul anilor în îndeplinirea sarcinilor de răspundere pe care le-am avut ca inspector general, în cadrul Inspectoratului şcolar judeţean.
Îmi voi aminti cu multă plăcere de dumneavoastră, de activitatea pe care am desfăşurat-o împreună în aceşti ani, în scopul dezvoltării şi perfecţionării continue a învăţământului din judeţul nostru.
Odată cu mulţumirile mele, vă rog să primiţi urări de sănătate, fericire, succese şi satisfacţii depline, atât în activitatea profesională, cât şi în cea personală.

Bistriţa, 6 noiembrie 1979 Prof. Leon Hogiu

După ce a preluat conducerea Liceului,, Radu Petrescu’’ din Prundu- Bârgăului, am aflat că profesorul Leon Hgiu a făcut din această instituţie un veritabil model pentru şcolile judeţului nostru. Bun organizator, priceput în arta conducerii, deosebit de capabil şi cu o vastă experienţă, el a rămas până la capătul carierei sale omul care a inspirat încredere şi respect în rândul dascălilor şi va rămâne mereu în amintirea lor.
La întâlnirea din noiembrie 1997, intitulată sugestiv,, ARC PESTE TIMP’’, fiica mea, aflată în primul an de învăţământ, mi-a relatat cu emoţie cât de mult a impresionat-o cuvântul de suflet şi de înţelepciune rostit de unul dintre dascălii care a făcut cinste învăţământului nostru. Era profesorul pensionar LEON HOGIU, omul cu suflet mare ce nu pregeta nici în aceste momente de răgaz ale vieţii să-i îndemne pe tineri să-şi iubească profesiunea de dascăl, în pofida oricăror neajunsuri şi sacrificii.
Pentru mine, Leon Hogiu a rămas un Domn Trandafir al zilelor noastre care ,,nu şi-a făcut datoria pentru că trebuia, ori că i se plătea, ci pentru că avea în el un prisos de bunătate’’, aşa cum spunea Mihail Sadoveanu despre dascălul său. Acum, în ceas aniversar, îmi permit să-i adresez un călduros ,,La mulţi ani !’’şi lumina din suflet să-i încălzească anii care vor urma.

Prof. Mircea Daroşi