„Dacă mi-am făcut datoria de dascăl, elevii pot fi cei mai buni judecători”

- R : Domnule profesor, am aflat că aţi devenit pensionar. Cum vă simţiţi în această postură ?

- M.D. : Şi bine, şi rău. Bine, pentru că nu mai port grija şcolii, fiindcă am fost director de şcoală 30 de ani, timp în care am avut satisfacţii profesionale, chiar dacă au fost şi multe greutăţi. Rău, pentru că este o ruptură sufletească, profesională şi de ce n-aş spune şi una psihică. Am trecut brusc la un alt sistem de viaţă pe care îl accept mai greu. Prima zi de şcoală din această toamnă, m-a afectat mult, am avut un sentiment de singurătate, de nelinişte, mi-a lipsit bucuria întrevederii cu şcolarii. I-am aşteptat să treacă prin faţa porţii, să-i pot întreba cum au început şcoala, dar n-am avut puterea să fac acest lucru. A trebuit să mă lupt cu mine însumi şi cred că am reuşit.

-R. Este firesc să trăiţi asemenea sentimente, să vă frământe încă grijile şcolii pentru că aţi muncit la catedră, vreme de 40 de ani. Trecând peste toate acestea, ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. ca profesor şi director de şcoală ?

- M D. Am absolvit două facultăţi: una de filologie, specialitatea limba română şi cealaltă de istorie. Primul loc de muncă câştigat printr-o repartiţie ministerială a fost Şcoala Generală Parva, unde mi-am desfăşurat activitatea timp de 20 de ani. De aceste locuri mă leagă cele mai frumoase amintiri. M-am integrat repede în viaţa comunităţii şi oamenii şi-au pus în mine toată încrederea. La numai 2 ani de la repartizare am fost numit director de şcoală, funcţie pe care am deţinut-o până la finele anului 1989. Parva a fost una dintre şcolile grele, dar niciodată nu m-am plâns de necazuri. Am construit un internat şi o cantină şcolară modernă , asigurând copiilor de pe dealuri şi văi condiţii de integrare în sistemul de învăţământ. În februarie 1990 am fost transferat la cerere în satul Nepos , unde îmi era familia şi rostul gospodăriei. Au mai trecut 20 de ani, predând limba română şi istorie şi 12 ani la conducerea şcolii. Aici ca şi în altă parte, am fost omul exigenţei profesionale şi manageriale. Voiam să fac cât mai mult pentru şcoală, pentru copii, pentru colectivul didactic în care am lucrat, dar nu întotdeauna am reuşit cum aş fi vrut. Unele proiecte au rămas nefinalizate pentru că n-a existat susţinere politică, de pildă , cel de reabilitare a şcolii . Pentru mine şcoala a fost casa mea pe care am întreţinut-o în condiţii bune , chiar dacă bugetul a fost întotdeauna sărac. Sunt împăcat sufleteşte că n-am trecut degeaba prin această experienţă Din punct de vedere profesional, am satisfacţia muncii împlinite că limba română şi istoria a rodit în mintea şi sufletul copiilor.

- După ce aţi venit la Nepos, cu ce v-aţi afirmat în viaţa comunităţii ?

- M.D : N-aş putea spune că m-am afirmat, dar consider că am scos şcoala şi satul din anonimat. În anul 2004, când s-au împlinit 400 de ani de atestare documentară a localităţii, am organizat cea mai amplă manifestare culturală, după cea din 1929, organizată de intelectualii satului. Am refăcut monumentul eroilor, s-a pus placa comemorativă pe construcţia vechii primării unde a lucrat ca funcţionar scriitorul Liviu Rebreanu şi s-a dezvelit firma şcolii cu noua sa denumire : ŞCOALA GENERALĂ,, GAVRIL ISTRATE’’NEPOS, ca un omagiu adus ilustrului profesor universitar, dr.dc. Gavril Istrate de la Iaşi, originar din această localitate. Tot atunci am lansat monografia,, Nepos , vatră de legendă’’pentru care m-am documentat mulţi ani la rând.

- R: Domnule profesor, Mircea Daroşi, în decursul celor 40 de ani petrecuţi la catedră, dar mai ales în calitate de director, aveţi vreo amintire frumoasă în relaţia cu Inspectoratul Şcolar Judeţean ?

- MD : Niciodată despre,, şefii” tăi, cât se află în funcţie, nu poţi spune nimic rău. După aceea da, că nu mai au ce-ţi face. Cel căruia îi port toată dragostea şi respectul este fostul inspector şcolar general, Leon Hogiu, om cu multă înţelepciune, apropiat sufleteşte de oamenii şcolii, fără orgoliul puterii, un dascăl adevărat de la care ai avut întotdeauna ce învăţa. Păstrez şi acum o scrisoare de mulţumire pe care mi-a trimis-o în anul 1979: „Doresc să vă mulţumesc în modul cel mai călduros, cu prilejul trecerii mele în altă funcţie, pentru sprijinul preţios pe care mi l-aţi acordat de-a lungul anilor în îndeplinirea sarcinilor de răspundere pe care le-am avut ca inspector general, în cadrul Inspectoratului şcolar judeţean. Îmi voi aminti cu multă plăcere de dumneavoastră, de activitatea pe care am desfăşurat-o împreună în aceşti ani, în scopul dezvoltării şi perfecţionării continue a învăţământului din judeţul nostru. Odată cu mulţumirile mele, vă rog să primiţi urări de sănătate, fericire, succese şi satisfacţii depline, atât în activitatea profesională, cât şi în cea personală”- prof. Leon Hogiu. Un alt om cu suflet mare, prieten cu toată lumea, cu vorba blândă şi zâmbetul senin care inspira întotdeauna încredere, a fost inspectorul şcolar general, Mihai Cazacu. A plecat prea devreme din lumea şcolii şi cred că nu este cadru didactic care să nu-i poarte o amintire frumoasă.

-R. Aveţi şi amintiri mai puţin plăcute ?

-MD : Da şi-mi pare rău că le port în suflet. Am întâlnit oameni aroganţi, orbiţi de orgoliul puterii, suflete reci, care ţi-au închis uşa în nas, ori nu şi-au găsit niciodată timp pentru tine.

-R. Cum aţi fi dorit să se facă trecerea dvs. la pensionare ?

-MD : De-a lungul anilor am avut ocazia să particip la activităţi dedicate pensionarilor când li s-au adresat cuvinte de mulţumire pentru activitatea depusă, au primit diplome şi flori ale recunoştinţei, au fost create momente emoţionale. Acum sărăcia financiară ne-a făcut şi mai săraci sufleteşte.

-R. Eu vă ştiu un om, nu numai al şcolii, ci şi al literelor. Aţi îmbinat activitatea profesională cu arta scrisului. Care sunt realizările în acest sens ?

-MD. : E adevărat. Munca mea nu s-a oprit pe scena clasei, ci am continuat-o şi în lumea scrisului. În calitate de profesor de limba română şi istorie, mi-am găsit vocaţia şi în acest sens. Am scris până în prezent câteva lucrări monografice şi de specialitate: Icoane de suflet (culegere de folclor ), 2003, Parva , nume de legendă, 2003, Nepos, vatră de legendă, 2004, Monografia Bisericii Ortodoxe din Nepos, 2005, Pe urmele lui Vasile Scurtu, 2006, Coloana de lumină, 2010.

-R: Aţi părăsit scena clasei şi aţi predat ştafeta de director. Ce părere aveţi, încotro se îndreaptă învăţământul nostru ?

- MD: E greu de prevăzut, dar nici într-un caz spre bine, atâta timp cât nu mai există motivaţie din partea elevilor şi nici din partea profesorilor. Mai dureros este faptul că există o luptă pe plan psihic între tinerii profesori,, fabricaţi’’ în universităţile de astăzi şi profesorii mai în vârstă aflaţi la catedră. Cei dintâi promovează o indulgenţă exagerată, drept pentru care sunt cei mai buni (chiar dacă printre ei se află şi catastrofe ) iar ceilalţi îşi păstrează exigenţa necesară şi sunt catalogaţi ca ,,răi’’. Cred că ne îndreptăm spre un dezastru.

- R :Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi făcut în cei 40 de ani ?

-MD : Aş fi vrut să fac şi mai mult în viaţă. De fapt , acesta este idealul fiecărui om . Dacă mi-am făcut datoria de dascăl, elevii pot fi cei mai buni judecători. Împlinirile lor sunt o parte din munca mea la catedră..

-R : Vă felicit şi vă urez sănătate, fericire şi viaţă lungă. !

-MD : Mulţumesc !