Lucian VASILIU: FERESTRE

Primii 10 ani (1954-1964) i-am petrecut la țară, în ținutul fostului județ Tutova, comuna Puiești, între colinele cuprinse de turlele orașelor Bârlad (capitala județului interbelic Tutova), Bacău și Vaslui.
A fost o epocă dificilă, după război, foamete, secetă. Sovietizare cumplită (a se vedea Memorialul de la Sighetul Marmației).
Tatăl meu, absolvent al Facultății de Teologie de la Cernăuți, suporta rigorile noului regim. Ateizarea, Biblia hazlie, cizma de la Est făceau ravagii. Cărturarii care veneau din interbelic erau batjocoriți. O parte plecase în alte țări, o parte fusese condamnată la ani grei de temniță. O altă parte fusese îngenuncheată și umilită, dată de exemplu de „burghezo moșierime”, monarhistă și exploatatoare. În parte sau total, mulți colaborau.
În satul vechilor tradiții creștine, în acei ani, se respira greu, cu teamă, în frig și teroare. Tatăl meu, opunându-se colectivizării, a fost denunțat, anchetat în repetate rânduri. În final, a fost internat la Spitalul de Psihiatrie din Iași. A decedat în vara anului 1971, pe fondul imundelor teze de inspirație nord-coreeană („Noua Revoluție Culturală”).
Prin urmare, în copilăria mea s-a vorbit și celebrat în șoaptă CRĂCIUNUL. Fără colinde. Deși, unul dintre cei mai mari compozitori interbelici, Gheorghe Cucu (născut în februarie 1882, în comuna copilăriei mele, Puiești, decedat în august 1932, la București), a fost un excepțional prelucrător de folclor (inclusiv de colinde).
În anii interbelici, tatăl meu înființase un cor al bisericii. Colindau la propriu și la figurat, în satele vecine, cu bune rezultate, spre bucuria enoriașilor. Era un mod consistent de a păstra tradițiile și de a educa, efectiv, noile generații.
Colecționez cărți din anul nașterii mele, spre a mă lumina mai bine în întunericul epocii. Rusificarea în formă agresiv-sovietizată, proletcultistă fu incredibilă. Nu este locul aici să insist. Doar să menționez că biserica, școala haretiană, universitatea de tip european, Academia deveniseră incomode, se aflau într-un proces de paralizantă reformulare.
Treptat, a venit dezghețul. Eram 3 băieți în familie. Creșteam. Din 1964, tatăl fiind pensionat medical, ne-am mutat, cu chiu, cu vai, în urbea lui natală, Bârladul lui Tache, Ianke și Cadâr. Mama a început să murmure colinde în casă, să ne învețe și pe noi „Domn, Domn să nălțăm”. În autobuzele orașelor își făcea loc „Steaua sus răsare”! Plugușorul de anul nou nu mai era cu versuri propagandistice, proletarizate ridicul. Întunericul se retrăgea. Cei rămași în viață reîncepeau să grăiască, să redescopere naturalețea confesiunii, a mărturiei, a revenirii în matcă.
Vacanțele de vară și de iarnă le petreceam, inevitabil, la bunici. Trăiam bucuria Ignatului, în familie, de 20 decembrie. „Capra” își făcea reapariția pe ulițele înzăpezite divin. Merele se rostogoleau, cu nucile, în traistă. Colacii rumeni ne îmbujorau copilăria ciobită. „Scutecele lui Hristos” (turtele savuroase) ne spuneau alte povești, nu din cele ideologizate, de la școală.
Despre brad nu era vorba. A apărut târziu. L-am descoperit în casele unor colege și colegi de școală generală și de liceu, în familii de copii de muncitori ai Fabricii de rulmenți din Bârlad. Era un brad destul de proletarizat, departe de tradiția creștină. Comercial. Preferam vâscul miraculos al copilăriei, cu mărgeluțele lui metafizice.
Descopeream plugușorul. Și acesta, cenzurat, în felul lui! Pregătirile cetelor de băieți, la marginea satului, se înscriau, din nou, în ritualul ancestral al celebrării NAȘTERII PRUNCULUI DIVIN. Moș CRĂCIUN de altădată era, totuși, moș GERILĂ de la Moscova!
Crăciunul a ajuns târziu în casa noastră: odată cu spulberarea Zidului Berlinului, odată cu întoarcerea la normalitatea accesului real la CREDINȚĂ și TRADIȚIE (nu cele pomădate, semiconfiscate, ipocrite).
Mă gândesc la Crăciunul „petrecut” de elita noastră interbelică în pușcăriile postbelice și mă înfior!
Sărbători fericite, de re-naștere, concetățeni liberi și profunzi!