Medalion 70 - Gavril Moldovan

Gavril Moldovan s-a născut pe 17 octombrie 1941, la Cociu. Studiile şi le-a urmat la celebrele şcoli năsăudene, azi Liceul “George Coşbuc”, apoi la Universitatea din Cluj, Facultatea de Filologie a UBB Cluj şi la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti, după care a lucrat ca redactor al ziarului “Ecoul”, iar după 1989 la “Răsunetul”. A debutat ca poet în revista “Tribuna" din 4 ianuarie 1968, apoi a colaborat la “Steaua”, “Echinox”, “Luceafărul”, “România literară”, “Transilvania”, “Litera Nordului”, “Mişcarea literară”, “Minerva”, “Poesis”.

Poetul a obţinut premii la concursuri importante de poezie; Festivalul “Lucian Blaga” din Sebeş-Alba, 1981, “Octavian Goga” de la Ciucea, 1985.

Volume: Recolta de vise, 1989; Fapte din trecutul odăii, 1995; Ceramică de iarnă, 1996; Boeme, 2002; Mâna stângă, antologie, 2004; Taciturnalii, 2005. Prezent în antologiile Eu port această fiinţă, 1972, ALPHA – ’85. Antologia poeţilor ardeleni contemporani, 2003, Poeţii revistei „Echinox”, 2004. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj şi al Uniunii Ziariştilor.

În ceas aniversar, la 70 de ani, îi dorim colegului nostru multă sănătate, inspiraţie, cititori mulţi şi tradiţionalul “La mulţi ani!”.

Menuţ Maximinian

Gavril Moldovan – la 70 ani

Resemnare

Deoarece vârsta nu-i de-ajuns

să pui mâna pe-un izvor, pe-un munte

mai cauţi ceva să adaugi în plus

poate o moştenire albă

întotdeauna îţi lipseşte ceva

pentru a nu urca mai sus

leagă-ţi un bolovan de picior

să poată trupul sta locului

şi mai ales gândul

să poată sta

în locul lui predestinat

nu mai căuta atâtea taine

că locul e pustiu

mai bine

cercetează trecutul frunzei

nervurile cum lucrează singure

parcă ar vrea să trăiască

etern.

Momentan nu mai am ce visa

m-am retras înfrânt

după o polemică ce am avut-o

cu duhul sfânt.

Toamna

În poveri de ceaţă capul meu

poartă lumea, florile divine

stam la uşa toamnei şi pândeam

doar o şoaptă mai presus de mine

plouă şi e geamul ud şi sunt

candelabrul groazei şi uimirea

aspră se-auzea de după vânt

vocea celor ce sfârşeau iubirea

lumea mea orfană răbufnea

peste-a rătăcirilor strigare

tot mai mult oraşul se-nclina

şi cădea melodios în mare

cu un stol de frunze rătăceam

oaze de-ntuneric, să exişti?

până-n fundul pieptului vuiau

brazii răsădiţi de oameni trişti

toată noaptea a crescut pădurea

astupând un drum deasupra ei

cerul şi-a ascuns mai bine vina

curg în lacrimi patru derbedei

peste câmpuri lauda amară

guraliva şoaptă de-adevăr

după cei plecaţi de astă vară

mama şi-a albit un fir de păr.

Există un loc

Există un loc pentru imagini

citeşte în podul palmei

un zbor de cuci se arată

survolând sufletul

pe vechile candelabre se lasă rugina

cade din cer o ploaie de vară

cine ar putea şti originea ruginei

dacă nu cumva e o formă de viaţă

ce-şi întinde braţele meşteşugite

peste lucrurile negânditoare

poate că e o flotă ce-a fost trimisă în larg

să afle cauza dospirii pâinii

se lasă seara şi n-am aflat încă

dacă îndeobşte firimiturile ce ni se dau

nu sunt resturi

de la o masă întinsă

mai aproape de cer.

Sora

Sora – la spital

au scos din ea celule negre

ce înaintau spre vaiet

a fost o luptă a halatelor albe

cu negrele fiinţe nevăzute din trupul ei

poate că acolo în adâncuri

bate un ceas ca într-un turn de carne

o oră la care se-ncălzesc furnicile roşii

acum mă duc la ea cu fructe şi mâncare

o văd prin tifonul ud de zbateri

o să-mi amintesc de copila ce alerga

prin câmpul de lângă casa de lemn alb

de pomi înconjurată

ca o mică biserică

în care tata era popă iar mama o sfântă mică

o sfântă Ileană ce-şi lepăda mereu

bunacuviinţă

sosesc la tine, urc deja scările

o iau direct spre bisturiurile vieţii

mă lepăd de toate ştirile anterioare

de galbenele mâini cu care legam vitele

şi tu alunecai pe ieslea umedă de suflarea lor

cerul ne asculta cu o ureche mare întinsă spre noi

soră ai faţa îmbrăcată în albul pereţilor

mult ai trăit cu gândul la sfintele pajişti

o întreagă instituţie plânge.

Ochii

Ochii au lumini din alt veac

nu se satură ei de privit

fii fără grijă

şi noaptea pâlpâie cerescul lor aluat

printre zile ca două lungimi de undă

pe unde sunteţi bravii mei copilaşi

codri mari de uscături am adus

să poată privirea contempla

sfârşitul frunzelor.

La coada genezei

Umblă Dumnezeu prin lucrurile mele,

le inventariază, le pune etichete

e perseverent şi de dimineaţă

îmi strică ziua

insistă asupra stării mele civile

mă lasă apoi să-mi văd de ale mele

să scriu un roman, să-ncep un vers

apoi a venit dracul şi s-a aşezat la coada pixului

gelos pe Dumnezeu

m-a bătut prieteneşte pe umăr

mă, tu semeni cu tata, te ţin minte

să-ţi iau numărul de buletin, codul numeric

să nu te pierd într-o gaură neagră

să-ţi iau pulsul să-ţi fac radiografia visurilor

în ce umăr porţi Delta Dunării?

mâna cu care scrii în ce drum ai lăsat-o

la ce intersecţie

sau secţie?

sunt întrebări la care să răspunzi

pe o coală albă

ce s-o ţii mereu

în dreptul sufletului.

Muguri nevăzuţi

Calzi nevăzuţi în adânc

încă din timpul când frăgezesc

şi viaţa pentru ei e viitoare petală

din albul imaculat se desprinde un picioruş

ce bate încet în spinii din jur

punându-le la-ncercare

credinţa

apoi se ridică şi cu alt picioruş

fac o pereche potrivită la port

caută un stăpân la suprafaţă

să-l poarte

picioruşele devin tot mai supuse

minuscule forme de pietate

un patos le-nsoţeşte, un şfung

împrumutat de la zei

şi picioruşele spun asta, e ziua noastră

s-o pornim pe valea aceasta

veniţi cu noi.

Starea

Din două salturi

inima a şi ajuns la tristeţe

cumpăraţi voi cărţi de istorie

cumpăraţi

şi vedeţi cum ţara se năruie

cum argonauţii

revin la marea neagră

cu gazul metan în poală

din două bătăi inima-mi

a şi ajuns la tristeţe

cumpăraţi cărţi de istorie, cumpăraţi

albe file pe unde-au trecut goţii

săgeţi veninoase spre noi

cu o oră-n urmă evul mediu a-ncetat

sfinţii ardeau ultimele provizii

renumele Cordobei rămâne, totuşi,

pe ruinele incendiare.

XXX

Veştile au ajuns la marginea casei

ca valurile la ţărmul marin

s-au spart de pereţii locuitorului

desfăcute-n culori sumbre

ce-a mai rămas din ce ai şoptit ieri?

prin sufletul meu

pot însingura o cărare

cu ce ai spus pot sărbători mereu

genele pe care cade somnul

sfătuieşte-te cu mine, umbră dulce – am zis

merg carele merg instituţiile lacrimilor noastre numai

te refren vag al unui cântec uitat.