Melania Cuc: De la apa din fântână la apa la PET-uri

O formulă chimică simplă: doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Atât. Dar apa este începutul și sfârșitul vieții.
Am mai scris despre apă, nu o dată, pentru că apa face parte nu doar din conștiința mea primordială, ci și din teama că, fără apă, lumea noastră s-ar duce „pe copcă”.
M-am documentat din surse publice pentru acest material și știu că nu este o temă care să fie luată în dezbatere exact acum, când lumea întreagă pare gata să sară în aer.
Apa, care ar trebui să fie poezie, materie ce curge prin venele Pământului și simbol care să pulseze în inimile oamenilor, a devenit monedă de schimb, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze.
Românii nu mai trăiesc ca odinioară, nu mai merg cu găleata, cu ulciorul la izvor, la fântână. Până târziu după ultimul război, fântâna satului constituia nu doar sursa de alimentare cu apă, ci și locul unde comunitatea se întâlnea, socializa, cum am spune astăzi.
În satul meu ( mereu vorbesc despre el exista în fiecare ogradă o fântână, apoi mai erau fântânile comunale, pe care le administrau localnicii, dar și pompierii voluntari. În ultimii 50 de ani, datorită intervențiilor cu substanțe chimice în agricultură, aceste surse sunt contaminate. Nu o spun eu, o certifică analizele, care arată frecvent depășiri ale concentrațiilor de nitrați și nitriți, cauzate de fertilizanți și pesticide. Altele au secat din pricina unor lucrări hidrotehnice prost gândite.
În locul fântânii cu apă de calitate și gratuită a apărut raftul de la supermarket, cu PET-uri în care se vinde apă („chioară”).
România este astăzi una dintre țările cu un consum în creștere de apă îmbuteliată. Pe piață domină câteva nume mari: Borsec (Romaqua Group), Dorna, Poiana Negri și Izvorul Alb (controlate de compania Coca-Cola HBC), dar și branduri mai noi, precum Aqua Carpatica. Această apă provine din izvoare concesionate — adică aparține statului, dar este exploatată comercial de companii care o îmbuteliază și o vând. Probabil, statul, adică poporul, beneficiază de acest business, cu care deja ne-am obișnuit. Da, este un paradox: românii plătesc zilnic pentru o resursă pe care, în trecut, o aveau gratuit.
Statul, prin „Apele Române”, administrează resursa, dar nu o aduce direct în viața oamenilor. Operatorii regionali distribuie apa la robinet, iar companiile — unele românești, altele multinaționale — o îmbuteliază și o transformă în produs de larg consum. La Căciulata, de exemplu, izvoarele sunt exploatate local, prin concesiune, în scop balnear, nu ca brand național. În schimb, marile volume de apă îmbuteliată ajung în piață prin rețele industriale bine controlate.
Între timp, problema reală rămâne pânza freatică, tot mai afectată. Agricultura intensivă, lipsa canalizării în mediul rural, depozitarea necontrolată a deșeurilor și substanțele chimice infiltrate în sol transformă sursa primară de apă într-un risc acceptat. Nu mai vorba doar de discomfort imediat, ci de sănătate pe termen lung.
Întrebarea pe care o evităm este simplă și incomodă: am rămas fără apă, cum am pierdut accesul la apa sigură și gratuită?

Soluția nu stă în a cumpăra zilnic apă de băut, ci în a salva ceea ce încă mai există: protejarea pânzei freatice, reducerea utilizării pesticidelor, investiții reale în rețele de apă și canalizare și controale stricte asupra poluării. Este cineva gata să le facă? Dacă România își va pierde toate fântânile și izvoarele, prin poluare sau comercializare, nu vom pierde doar tradiția. Fără apă nu mai supraviețuiește nimic: nici om, nici plantă, nici pasăre, nici furnică…
În toate religiile mari, apa este sacră. În creștinism, botezul în Iordan nu este doar o baie ritualică, ci o moarte simbolică a vechiului și o renaștere în lumină. Iisus intră în apă ca fiu al omului și iese ca fiu al lui Dumnezeu.

Popoarele vechi nu vedeau apa doar ca resursă, ci ca ființă. Ea avea voință, avea memorie. Se credea că păstrează amintirea celor care au trecut prin ea, amintirea celor ce săpaseră izvorul. Noi glumim, nu ne pasă.