Melania Cuc: Frica– un perpetuum mobile

Omul trăiește cu frica-n oase. Cum și de ce am acceptat să trăim speriați de moarte? Penttru că Frica este o fiară vicleană, poate apărea de oriunde: războaie, pandemii, colaps climatic, inteligență artificială, insecuritate economică etc Frica comunitară este cumulul fricilor personale și, din nefericire, avem destule temeri cotidine. Cât de curajoși suntem la naștere! Deschidem ochii într-o lume rece, nesigură. Moartea ne pândește încă din pântecele mamei dar nu ne temem. Dovadă e țipătul nounăscutului. Apoi ne supunem regulilor omenirii.

Îmi amintesc cum, foarte mică fiind, eram curioasă să știu cum se mistuie în jăratic lemnele care ne dădeau căldură în casă. „Nu te juca cu focul!” Atenționarea venea din frica ancestrală și, pentru că un prunc nu vrea, nu poate înțelege pericolul, bunica îmi lua mâna și mi-o așeza pe plita sobei. Desigur, nu ca să fiu rănită, doar cât să simt dogoarea, să învăț lecția pentru toată viața. Și am învățat-o. Trăiesc și azi cu frica de foc și de apă, de cutremur și de foame, și mai ales de „ce zice lumea?”.

Frica este mecanismul parșiv al umanității, un perpetuum mobile transmis, adaptat și reactualizat dintr-o generație în alta.

Istoria, civilizația, nu ne-au vindecat de frică, din contră. Informația care vine în avalanșă ucide sistematic și în tăcere. Dacă în medievalul istoric ne îngrozea posibilitatea epidemiilor de ciumă, lepră etc. și credința că Dumnezeu ne pedepsește dacă nu ne vom spăla de  păcatul originar,  iar sintagma „Cine ridică sabia va muri de sabie!” era o avertizare, - luptele interumane au continuat tot mai sângeoase și fără pauză. Am ars vrăjitoare și nevrăjitoare în piața publică, am fost dresați și am acceptat avertismentul de „așa nu!”. Frica de foamete a devenit frica de sărăcie simbolică atunci când ogorul a rodit și ne-am hrănit în exces.

Istoria a funcționat ca o școală a fricii teribile. Războaiele au învățat omul să funcționeze pe „pilot automat”, să se supună ordinului, să ucidă ca să nu se lase ucis. Dictaturile ne-au pus pumnul în gură, ne-am obligat să tăcem chiar și atunci când ar fi trebuit să avem curaj să vorbim deschis.

Fiecare epocă a lăsat în urmă arhive cu amprentele fricii generațiilor, dar și, genetic, reflexe condiționate. Frica dresează umanitatea. Nu este ceva palpabil, compact; este difuză și omniprezentă. Vine din stimuli organici, dar și din memorie colectivă. S-au scris tomuri de teorii despre bolile trupului care au ca sorginte anxietatea, frica de detoate.

Azi, mai rău ca niciodată, prin accesul la informația nefiltrată, frica a devenit monedă de schimb, ne transformă în pioni pe tabla de șah a politicului, a economicului și nu  este doar simbolic. Suntem ținuți într-o stare de alertă permanentă. Imunitatea mentală este în pericol, spun toți savanții, dar nu ia nimeni măsuri de protecție, din contră. Deși, paradoxal, trăim într-una dintre cele mai sigure și îndestulătoare epoci, omul se simte mai vulnerabil ca niciodată.

Nu doar istoria, ci și prezentul ne furnizează în exces materialul imaginar, pe care să brodăm stafii și apocalipse.

Adevărata dramă nu este frica animalică, sănătoasă, acel senzor care ne avertizează că în fața noastră e prăpastia, un gard electric sau un criminal în serie. Frica sintetizată de entități mai mult sau mai puțin controlabile este cea mai periculoasă. Rareori distingem între teama care ne protejează și frica menită să ne supună, să ne dreseze.

Nu mai știu cine spunea că frica este instrument de tortură. Este una dintre cele mai vechi forme de energie negativă din  istorie: se conservă, se transmite, se reactivează când credem că ne este cel mai bine.

În România anului 2026, frica nu are o multitudine de fațete. Ne este teamă până și de Statul care ar trebui să ne apere. Este o psihoză  cu care ne-am pricopsit prin experiența personală și  cea comunitară. Suntem suspicioși și pe bună dreptate; ideea că ceva foate rău  ni se pregătește prinde rădăcini foare repede, crește și se înmulțește. Zvonul a devenit armă. O societate când este obosită, neîncrezătoare în forțele sale și în instituții nesigure devine  victimă sigură. Trăim în panică, deși oficial este pace. „Se taie pensiile.” „Vine războiul.” „ „Cu ce vom plăti medicamentele?.,,  Sunt întrebări la care nu ni se se oferă nici un răspuns. Nu contează dacă este adevărat sau nu, reacționăm din instinct; ne simțim dezamăgiți, umiliți. 

Frica de ceeace nu cunoaștem devine astfel capital politic, combustibil mediatic, strategie de control a cetățeanului nu doar din România. ,,Ce este cu adevărat la capătul lanțului cu care suntem duși de colo-colo, sclavi ai unui experiment, poate?,, Punem întrebări fără răspunsuri. Social media e plină de mentaliști și propovăduitori ai viitorului nefast, trăim ca într-un iarmaroc unde femeia-șarpe și înghițitorul de săbii atrag plătitorii de bilete.

Dezinformarea, o bombă mai nocivă decât bomba atomică, pentru  că are o arie de distrugere în masă imposibil de calculat, cu toată inteligența artificială și algoritmii olimpicilor.

Valuri de informații, corecte și false, se răspândesc ca un virus și ne afectează în mod direct. Fenomenul a devenit și mai relevant după pandemia de COVID-19.

Nu este vorba doar de manipulări externe. În spațiul public românesc, falsurile din CV-urile celor de la putere au generat emoții negative, neîncredere. De la presupusele interferențe electorale, la știrile despre mobilizare militară sau predicțiile catastrofale despre declanșarea războiului, de la impozite mărite și taxe prost aliniate, le-am trăit pe toate într-un segment de timp în care am fi putut crea plusvaloare, am fi putut depăși tarele cu care am ieșit din communism și chiar și din pandemia sanitară.

Un sondaj de opinie din 2025 arăta că peste 65% dintre noi, românii, consideram că țara se află într-un pericol serios. Niciun lider de anvergură nu a venit să dezmintă sau să ne explice ce și cum. Cum ieșim din această spirală care ne-a luat și ne tot învârte? Prin educație media, vor zice unii; prin educație politică, sugerează alții. Realitatea este că trăim cu adrenalina dozată la maximum, starea de alertă emoțională tinde să devină una normală.