Melania Cuc:Patagonia, cămara românilor?

Când eram copil și, uneori, întârzâiam prea mult cu mâncarea pe care trebuia să o duc în câmp, la oamenii angajați cu ziua să cosească iarba pentru animalele noastre, ironică, dar și un pic îngrijorată, mama mă întreba: „Da, de unde vii tu, copilă, din Patagonia?!”.
Nu aveam replică. Nimeni din satul nostru nu știa unde se află pe hartă Patagonia, dar cu toții intuiam că trebuie să fie undeva la… marginea Pământului. Mi-am amintit asta în aceste zile, în care acordul UE–Mercosur e bătut în iță și-n spată, și mă întreb câți dintre cei pro și cei contra proiectului deja semnat au idee unde se află țara(țările) acestea pe hartă, ce ne apropie și ce ne desparte de ele.

Patagonia (regiune împărțită între Argentina și Chile) are o economie rurală bazată pe zootehnie extensivă. Proprietarii fermelor, estancieros, administrează domenii rurale, uneori de zeci de mii de hectare. Lor vrem să le vindem produsele fermierilor noștri, sau utilaje agricole, chimicalele etc.?

Gaucho, cowboy-ul sud-american, face parte din identitatea Patagoniei. Cum vedem în filme, Patagonia este pământul vânturilor și al turmelor nesfârșite, situată la 12.000 de kilometri de ocean și stepă față de… marketurile Bucureștiului. Bărăganele noastre cu cernoziom în care dacă pica o sămânța de grâu, răsare imediat și rodește, terenul abandonat o dată va fi cotropit ciulinii de tristă amintire. Acordul UE–Mercosur, a micșorat distanța politică și economică față de Patagonia, „la pachet” cu celelalte state din America de Sud, dar distanța geografică este aceeași.

Dincolo de temeri și cifre, relația comercială trebuie să fie una în oglindă, numai că și noi suntem printre cei mai buni producători de grâu din Europa și, în ultimii ani, am arătat că porumbul românesc s-a situat pe primul loc în Europa la bursă. Așadar, ce vor face fermierii români, cu porumbul neaoș? A vinde cereale în Patagonia, Uruguay, Mexic etc. este ca și cum am vinde zăpadă eschimoșilor.

Țara noastră  intră în parteneriat ( concurență) cu agriculturi și zootehnii industriale. E drept, în Patagonia există și acele cirezi tradiționale, unde vitele pasc liber, iar lâna oilor este încă smulsă de vântoase, pentru că nu o vrea nimeni. Și România are lână în exces, pe care ciobanii o aruncă, fiindcă nu există o piață de desfacere corectă. În litera negocierilor, poate că vom importa și poncho din lână de Patagonia. Ar fi o altă ironie a globalizării.

 Desigur, România a cerut la UE garanții pentru protejarea fermierilor săi. De ce? Pentru cât timp? Riscăm să marginalizăm agricultura românească. Se vorbește mult, prea mult, de subvenții UE pentru fermierii români dar știm că nimic nu este pe gratis, nici pe vecie. Este o promisiune de conjunctură. Fără o piață de desfacere potrivită, fermierii noștri, câți mai sunt, își vor retrage utilajele în hambare, unde vor și rugini cu timpul. Oamenii vor lua calea Vestulului, pământurile vor  rămâne nelucrate.

Acordul ridică și dileme legate de modificările genetice și de tratamentele chimice. În timp ce Europa are reguli stricte privind organismele modificate genetic și pesticidele discutabile, importurile sud-americane pot pune presiune asupra standardelor noastre de sănătate. Avantajul ar fi diversificarea pieței, însă riscul este evident: România, deja vulnerabilă, ar putea să-și piardă și mai mult din controlul asupra calității hranei decât are astăzi prin marile magazine corporatiste. A pierde securitatea și asupra calității apei și hranei este egal cu dezintegrarea unui popor, a unui neam și a unui teritoriu care se preface încet, încet în deșert.

Ce se întâmplă dacă geopolitica schimbă granițe, dacă tratatele se anulează, iar România – care își neglijează acum agricultura, singura sursă sigură de supraviețuire – nu va mai putea să-și revină agricol, să-și hrănească populația? Să ne imaginăm o catastrofă de transport, un conflict armat etc.: marfa din Patagonia și din țările care fac obiectul discuției nu va mai ajunge la noi.

Pe termen lung, acest tratat riscă să fie improbabil: aruncăm la groapa istoriei munca specialiștilor noștri în agricultură, zestrea funciară și tradiția, pentru trocuri cu o țară de la capătul lumii. Când vom trage linia, va fi prea târziu poate. România trebuie să-și apere agricultura ca pe o chestiune de securitate națională, nu doar economică. Fără pământ cultivat, fără hrană de proveniență proprie, niciun tratat nu ne va salva, niciun sistem politic strain nu va veni să ne hrănească.

Sigur, există un echilibru, chiar avantaj, în acest acord, pentru țările din UE cu industrie performantă, care nu au trecut prin marasmul de după 1989, ele vor avea de câștigat.

Zvonurile ricoșează, iarna este mai grea decât în ultimii ani, taxele de tot felul, facturile sperie și pun presiune pe clasa mijlocie și, mai ales, pe cei care se află într-o perioadă mai dificilă a vieții. De prea mult timp România este ca un cobai pe care cineva l-a pus să alerge pe o bandă rulantă fără început, fără capăt.

Istoria ne arată că România a avut mereu șansa să aleagă, dar rareori a făcut-o cu conștiința curată. Iată un exemplu.

În 1965, țările socialiste din sfera sovietică și-au zis că ar fi fost bine ca România să renunțe la industrie, să rămână o țară eminamente agrară. Pe vremea aceea eram profesor suplinitor în satul meu natal; îmi amintesc că ne-am adunat, am semnat petiții, am protestat. Toată România s-a trezit atunci, iar liderii politici au respins ideea. A fost bine sau rău se poate cântări în balanța istorică. Industrializarea României a fost o decizie strategică ce a schimbat structura economică a țării și a redus dependența de o singură ramură de subzistență, ca popor, ca neam. Dar cel mai important a fost că nu ne-au îngenuncheat, ne-am impus  la marile cancelarii ale lumii de atunci.

Astăzi e invers: asistăm la tendința de a renunța la producția proprie de alimente, chiar dacă România are un potențial uriaș în acest sector. Globalizarea, migrarea prin Europa și lumea largă ne-au schimbat gusturile, traiul e mai bun, doar că trebuie să ne menținem lonja siguranță și prin hrană autohtonă. Fermierii de azi sunt ultimii mohicani ai agriculturii  naționale. Puțini dintre fiii lor vor prelua afacerea de familie, vor munci pe camp mai departe, dacă  ,,afacerea,,asta nu va fi profitabilă.

Nu sunt patetică, sunt doar fiică de țărani și știu că dacă vom renunța la a cultiva pământul, după criteriile  politice și comerciale de astăzi,- cândva vom regret sigur.  Va fi prea târziu și zadarnic.