– La mulţi ani, doamna Irina Petraş, cu sănătate şi împliniri literare pentru dumneavoastră şi colegii scriitori. Sperăm la un 2021 plin de veşti bune. Şi, cum se spune în popor, „cele bune să se adune, cele rele să se spele”. Deși am trecut printr-o perioadă mai grea din cauza coronavirusului, scriitorii s-au aflat în atelierul lor de creație într-o continuă muncă. Şi 2020, anul atipic, a trecut. Suntem la începutul unui nou an, ce îl dorim unul cu veşti bune şi plin de sănătate. Agenda pe care ne-o propuneaţi la început de 2020 era plină de evenimente ale scriitorilor din Transilvania, cu prezenţă naţională şi internaţională. Şi a venit un musafir nepoftit, care nu a mai făcut loc altor invitaţi. S-a aşezat în satele şi oraşele noastre şi ne-a ţinut pe toţi în case. Cu toate acestea, aţi găsit noi modalităţi pentru a fi împreună şi multe dintre proiectele propuse de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor s-au finalizat, chiar dacă CoVid-ul a pus „stăpânire” peste noi. Un titlu de presă ar fi: „Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, proiecte în pandemie”. În spatele titlului se ascunde multă muncă şi dăruire din partea dumneavoastră pentru Istoriile literaturii române, care a suplinit cea de-a șaptea ediție a Festivalului Național de Literatură, FestLit Cluj 2020, apoi Cartea cuvintelor-madlenă, care ne-a reîntors în copilărie. Să nu uităm de Vitrina cu cărți noi, în care membrii Filialei clujene „au umplut anul golaș cu multe cărți bune”, după cum afirmaţi. Nu a lipsit nici Rondul scriitorilor, de această dată în dialog cu lucrări din Patrimoniul Muzeului de Artă Cluj-Napoca. Şi, după această introducere, întrebarea: în vremuri tulburi, în care mulţi ne-am speriat, cum aţi găsit resursele sufleteşti necesare de regândire a proiectelor?

– La mulți ani! Totul ține de firea mea, dragă Menuț Maximinian. Nu întâmplător am numit gară planetară izolarea la care ne-a silit virusul. Nu-mi plac așteptările, mai ales cele în gol. E un timp mort. Sunt prea conștientă de condiția de muritoare ca să mă dedau la omorât timpul alene. Prin urmare, nu stau cu mâinile în sân, ci improvizez, născocesc căi de umplut zilele cu folos, pentru mine și pentru cei din jur. Sigur, era mai simplu să spun „amânăm totul pe anul viitor”. Mai greu, dar mai cu rost, ba chiar mai vindecător de neliniști și angoase a fost să provoc și apoi să lucrez până la ultimul detaliu cele trei cărți ale Filialei, de care sunt mândră. Nu am uitat „datoria vieții noastre” (cum ar zice Pârvan), căci am crezut mereu, indiferent de locurile prin care m-a purtat viața, că trebuie să fac tot ce stă în puterile mele pentru a lăsa o urmă, pentru a aduce o îmbunătățire cât de mică. În 2005, am promis să construiesc un împreună al membrilor Filialei. Nenumăratele antologii, dicționare, albume identitare, ca și reuniunile, simpozioanele, lansările de carte asta au încercat să facă. Norocul meu a fost că membrii Filialei, cei mai mulți dintre ei, au răspuns inițiativelor mele, uneori atipice, surprinzătoare.

– Activitatea editorială a prins proporţii de nebănuit în mediul virtual, librăriile online înlocuindu-le pe cele clasice, lansările de carte fiind pe aplicaţii digitale. S-au adaptat seniorii, care au preferat, până în acest moment, metoda „clasică” a scrierii operei pe foaie şi a întâlnirilor cu cititorii faţă-n faţă, platformelor online ? Vor rezista librăriile tradiționale concurenței celor virtuale, dar cărţile tipărite față în față cu e-book-urile?

– Deși sunt asiduă utilizatoare de internet și îi cunosc binefacerile, cred că, deocamdată, Cultura nu poate supraviețui exclusiv online. Un deceniu înainte de izbucnirea crizei, am fost cu toții martorii re-locuirii prin cultură a României. Oamenii au umplut săli de spectacol, piețe, parcuri, străzi, bucurându-se împreună, într-o caldă comuniune, de ceea le putea oferi Cultura cu toate formele ei. Scriitori de toate vârstele participă acum la dezbateri și lansări online, dar e ușor să le vezi stânjeneala, senzația de ireal, de incomplet, de surogat. Omul e o ființă socială, are nevoie de privirea directă, ochi în ochi, de căldura, zâmbetul, strângerea de mână a celuilalt. Să postezi un text pe rețelele de socializare e ca și cum ți-ai lansa pagina scrisă într-o sticlă aruncată în ocean. Un like grăbit, un comentariu stereotip nu pot ține locul unui text critic serios, al unei dezbateri față în față. Sunt amăgiri, paleative. Dar „veacul înaintează”, nu putem ști cum va fi mâine.

– Se ştie că scriitorul este solitar şi poate că lunile de izolare i-au priit pentru conceperea unor noi proiecte, având în plus un personaj inedit – coronavirus (CoVid – 19) – ce s-a aflat pe buzele tuturor locuitorilor acestei planete, de la mic la mare. E adevărat că în cele mai sumbre vremuri s-au născut capodopere ale literaturii. Şi acum piaţa a explodat cu fel şi fel de cărţi legate de acest subiect al CoVid-ului, de la romane la jurnale şi poezie, dar şi volume de specialitate care propuneau reţete „magice” pentru vindecarea de CoVid. Vor dăinui aceste scrieri peste timp? A apărut o carte care să atragă atenţia criticilor şi să fie în topul anului, legată de acest subiect?

– Cele mai multe sunt cărți strict conjuncturale, ocazionale, exploatând un subiect la modă. Vor rămâne ca documente ale reflectării unei perioade, dar doar cele care vor fi știut să vadă omenescul profund pe fundalul crizei vor rezista ca literatură autentică. În topul anului se înscriu marile cărți care s-au scris în pofida nenorocitului de virus. De pildă, Enciclopedia imaginariilor din România. Dar și zecile de cărți bune din Vitrina cu cărți noi a Filialei, impresionantă prin diversitate și consistență.

– Studiile sociologice spun că în perioada de izolare s-a citit mult mai mult, site-urile de carte având comenzi duble sau chiar triple faţă de alţi ani. E un punct câştigat pentru cititori, pentru scriitori sau pentru librari?

– Nu neapărat, fiindcă a fost o reacție la stres, la amenințarea cu moartea, la așteptare goală – așa cum citești în dorul lelii un ziar vechi uitat pe o bancă în gara cenușie așteptând un tren întârziat. O soluție de moment, chiar dacă prelung(it). Eu am observat deja o tot mai lățită apatie. O izolare pandemică nu e suficientă pentru a te transforma în mare Cititor. Dar că ai putut descoperi că literatura ajută, că ameliorează singurătatea și spaima – ăsta e un lucru bun. Poate că măcar o parte dintre cititorii de nevoie vor rămâne Cititori pe viață.

– La o filială aşa de mare, cu mulţi scriitori valoroşi, dar şi cu orgoliile specifice, cât de greu este să găsești formula ca fiecare să se simtă bine, puntea de legătură?

– Sigur că nu e ușor. Nimic nu e ușor când vrei să faci cum se cuvine. Nu sunt sigură că toți cei 300 au înțeles și s-au bucurat de eforturile mele, dar am motive să cred că numărul celor câștigați pentru proiectele Filialei e destul de mare. Oricum, m-am străduit să netezesc asperități și să atrag spre gesturi comune singurătățile atât de diferite și orgolios-vanitoase.

– Pentru a menține cea mai mare filială pe primul loc în ţară în topul evenimentelor este nevoie de multă muncă. Știu că, de multe ori, v-aţi așezat pe biroul de scris, ca prioritate, proiectele pentru USR. Nu vă pare rău că v-aţi neglijat, poate, uneori, propriile proiecte literare?

– E una dintre greutăți, așa e. Dar, de îndată ce am acceptat să devin președinta Filialei, mi-am asumat toate greutățile. Și am încercat să țin în echilibru amical și corect proiectele personale cu cele ale Filialei. Mi s-a întâmplat uneori să cer ajutorul vreunui coleg și să mă refuze fiindcă lucrează la o carte proprie. Am acceptat scuza fără supărare. Îți trebuie o anume fire pentru a împăca ambele planuri cu aceeași dăruire. Tot așa cum sunt destui care nu înțeleg de ce fac toate aceste lucruri și încă fără a fi remunerată…

– Cărţile dumneavoastră propun, cu Ochii minţii (referindu-ne la cea mai recentă apariţie), prin propria grilă critică, portretele unor scriitori din generații diferite. Cum îşi alege criticul florile din grădina literaturii? Când daţi de câte un spin, metaforic vorbind, ce faceţi?

– Mă interesează o privire cât mai panoramică, nu scriu doar despre scriitorii de toată lumea lăudați. Am mai spus-o, nu poți identifica vârfurile dacă nu ești la curent cu peisajul mai domol din jur. Scriu despre cărțile care îmi spun ceva. Nu citesc până la capăt și nu pierd timp să scriu despre cărțile proaste, le las să moară singure. Asta presupunând că, după 55 de ani de lectură critică neîntreruptă, cam știu care e proastă și care nu.

- Ați simțit vreodată că este greu să te impui în critica literară dând tonul din inima Transilvaniei, Cluj, şi nu din capitală?

– Nu, niciodată. Mai întâi, fiindcă îmi văd de rostul meu în concurență doar cu mine însămi, încercând să dau tot ce pot mai bun. Nu mi-am propus „să dau tonul”, cum zici. Dar, e adevărat, ajungi să dai tonul în cele din urmă dacă îți faci datoria cât mai bine de-a lungul anilor. Începi să fii recunoscut ca evaluator de încredere și cu greu mai poți fi ignorat. Să mai adaug că astăzi sunt mai multe centre, Bucureștiul și-a pierdut unicitatea și întâietatea absolută. Și e foarte bine că e așa.

– A început un an nou şi, după cum vă cunosc, sunt convins că vom avea noi surprize din partea dumneavoastră.

– Antologia anului va fi una cu titlul Scriitorul și Lumea. Subtitlu și detalii veți primi curând. Și nu va fi singura surpriză. Sper! Am și o nouă carte proprie. Veți vedea.

– Un mesaj pentru scriitori / cititori.

– Atâta vreme cât țineți aproape de Carte, Cultura nu moare. Și nici neamul.