Menuț Maximinian: Pentru mine acasă este peste tot în lumea asta unde îmi duc cărţile, gândurile, tradiţiile!

Mă duce gândul pe meleaguri româneşti şi nu oriunde, mai precis la Bistriţa, capitala judeţului Bistriţa-Năsăud, acolo unde bat inimile românilor al căror „tic-tac” se aude pe meridianele lumii. Îl aduc în prim plan, pe Menuţ Maximinian poet, prozator, manager cultural, redactor şef al cotidianului „Răsunetul”, acestea printre alte multe activităţi pe care le desfăşoară pe plan local şi nu numai.

L-am cunoscut mai întâi aici, la New York, într-un cadru cum nu se putea mai frumos, Cenaclul literar „Mihai Eminescu” iniţiat şi condus de pr. prof. univ. dr. Th.Damian. A întâlnit români cu care a legat prietenii, el însuşi fiind „sfătos”, cu care a purtat conversaţii pe teme de literatură şi artă istorice şi multe altele.Menuţ Maximinian este unul dintre solii care poartă steagul tricolor cu mândrie, oriunde te-ai afla, „where were you are”, cum spune americanul.

Prin bunăvoinţa domnului prof.dr.Dorel Cosma, l-am reîntâlnit „la el acasă” la Bistriţa. Bucuros de oasapeţi, şi gazdă minunată pentru a ne face pe noi cei sosiţi pe acele meleaguri să înţelegem „pe viu” patriotismul şi dragostea de ţară mai ales a harnicilor, sufletiştilor şi inimoşilor bistriţeni.

Prin interviul care urmează, încerc să „creionez” portretul lui Menuţ Maximinian, bistriţeanul sufletist.

E.M.-În prefaţă, am făcut o succintă prezentare a persoanei dumneavoastră tocmai din dorinţa de a o completa, cu alte cuvinte de a vă provoca să continuaţi personal portretul prin răspunsurile pe care le veţi da. Pentru început, vă rog câteva date biografice.

Sunt scriitor, jurnalist, etnolog, director al cotidianului Răsunetul din Bistriţa.Studii: Absolvent al Colegiului Naţional “Liviu Rebreanu” din Bistriţa, profil Matematică-fizică, al Şcolii Postliceale de Informatică din cadrul Grupului Şcolar de Informatică, al Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia română-etnologie, cu  masterat în Etnologie la Universitatea de Nord Baia Mare.Sunt  prezent cu poezii şi articole de critică literară în revistele România literară, Neuma, Conexiuni, Luceafărul de dimineaţă, Timpul, Steaua, Tribuna, Dacia literară, Convorbiri literare, Apostrof, Mişcarea literară, Pro Saeculum, Caiete Silvane, Nord literar, Litere.Am publicat volume de poezie, critică literară, etnologie şi jurnalism.Cel mai important proiect editorial al meu de până acum este o carte cu un tiraj impresionant, 7000 de exemplare, apărută la Bucureşti la editura ce scoate şi publicaţiile Lumea Credinţei, Leacuri mănăstireşti, Lumea Monahilor. Poveștile Paștelui - Tradiții vii din Ținutul Bistrița- Năsăud, Editura Lumea Credinţei, este prefaţă de academician Sabina Ispas- director al Institutului de Etnografie şi Folclor "C. Brăiloiu" al Academiei Române şi are un Cuvânt de binecuvântare de Episcopul Europei de Nord - Macarie Drăgoi. Cartea se află în reţelele de librării, în chişcurile de difuzare a presei şi în pangarele bisericeşti.Am fost distins cu premii naţionale şi internaţionale: Premiul pentru poezie al Malaeziei; Premiul pentru poezie din New York (Institutul de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă); Premiul pentru poezie din Istanbul (Universitatea din Istanbul şi ICR); Premiul Festivalului de proză „Liviu Rebreanu” (USR); Premiul Festivalului de poezie „George Coşbuc” (USR); distincţie din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu; Premiul „Mişcării Literare” pentru publicistică literară; Premiul Municipiului Bistriţa (de două ori, prin Medalia „Liviu Rebreanu” şi Medalia „Andrei Mureşanu”); Premiul Centrului Cultural Român Barcelona pentru creaţie literară.Afilieri: membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Asociaţiei de Europoezie Paris, al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, al Societății Scriitorilor Bistrițeni Conexiuni, al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, al Asociaţiei Pro Apărarea Drepturilor Omului, al Societăţii Scriitorilor Bistriţeni Conexiuni, al ASTRA.Semnătura președintelui Uniunii Scriitorilor din România, academicianul Nicolae Manolescu, a legitimat un vis. Sunt singurul bistriţean admis în 2018 în structura profesionistă. E pentru mine şi o obligaţie de acum încolo de a merge drept pe acest drum. Mulţumesc doamnei Irina Petraş, preşedinta USR Cluj, şi tuturor celor care mi-au fost alături de-a lungul vremii având încredere în mine. Dincolo de toate sunt şi realizator de emisiuni la AS TV şi Radio Someş, a iniţiat mai multe evenimente literare.

E.M.-Unde se află locul pe care îl numiţi sugestiv „acasă”?

 Pentru mine acasă este ţinutul Bistriţei-Năsăud, locul unde în care s-au născut oameni dragi de-a lungul timpului, locul în care dragostea este sădită în tot ceea ce este mai frumos din punct de vedere spiritual şi tradiţional. Acest loc este binecuvântat prin oameni deosebiţi. Să nu uităm că avem rădăcini puternice, şi mă gândesc la personalităţile marcante care, de-a lungul timpului, au făcut cinste acestor meleaguri.Judeţul Bistriţa-Năsăud a dat spiritualităţii şi culturii româneşti pe Liviu Rebreanu, întemeietorul primului roman românesc postmodern. De asemenea, pe George Coşbuc, cel care a cântat atât de frumos dragostea pentru pământ a ţăranului nostru, dar care este mai mult decât un poet al ţărănimii, cel care a fost omul care a ştiut să-l traducă cel mai frumos pe Dante. Tot de aici, din oraşul în care locuiesc, este şi Andrei Mureşanu, întemeietorul unei noi concepţii despre poezia patriotică. Să nu uităm că, în 1848, pe Câmpia Blajului, răsuna pentru prima dată, în faţa a 40.000 de oameni care luptau pentru drepturile lor, poezia „Un răsunet”, transformată mai apoi în Imnul Naţional. Sunt, aşadar, din oraşul Imnului Naţional. Pot să spun că sunt şi de pe Valea Ţibleşului, de acolo unde se năştea, într-o noapte în care ploua cu stele, al nostru Liviu Rebreanu, de acolo de unde este cel mai tânăr episcop din structura Bisericii Ortodoxe, episcopul Macarie al Europei de Nord, cu care sunt şi foarte bun prieten.    Pentru mine acasă este peste tot în lumea asta unde îmi duc cărţile, gândurile, tradiţiile, unde găsesc un român cu care să stau de vorbă sau acasă poate însemna şi faptul că-mi promovez identitatea naţională.

           E.M.-Descrieţi vă rog, cea mai frumoasă amintire din copilărie.

 Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt nopţile de iarnă în care bunica mea îmi cânta, la lumina focului din sobă, în timp ce pe plita sobei se coceau mere. Acele mere coapte erau însoţite de poveşti deosebite. Pentru mine, amintirile din copilărie sunt cele care, cu siguranţă, au conturat mai apoi portretul scriitorului, portretul iubitorului de tradiţii, portretul unui om care încearcă, prin tot ceea ce face, să spună că este bucuros că este român, să nu-şi uite niciodată uliţa copilăriei şi să nu uite niciodată că, dacă nu ai rădăcini eşti ca o frunză suflată de vânt. Cu cât îţi cunoşti mai bine arborele din care provii, cu cât îţi promovezi mai mult identitatea, cu atât mai mult vei conta în această lume.  Trăim vremuri în care poate ar trebui să ne reîntoarcem la tradiţii şi, ce poate fi mai frumos decât amintirile din copilărie dintr-un sat care este ca un căuş între dealurile de pe Valea Ţibleşului, înconjurat de peisaje deosebite, care suprinde poveşti de viaţă nemuritoare. Aceasta este copilăria mea, fără calculatoare, fără mijloacele IT din ziua de azi, fără prea multe lucruri de văzut în afara vetrei satului, pentru că pe atunci copiii nu călătoreau aşa de mult ca astăzi, dar cu lucruri deosebit de importante pentru construirea carierei mele. În primul rând, acolo, în copilărie, am învăţat ce înseamnă credinţa, ce înseamnă bunul simţ, ce înseamnă să fii respectuos şi să nu uiţi niciodată de unde ai plecat. Dacă poţi să faci bine celor cu care te întâlneşti, celor pe care-i cunoşti sau nu-i cunoşti, ori dacă nu poţi să-i ajuţi mai bine să nu-i încurci. Acest lucru l-am învăţat de acasă. Şi am mai învăţat un lucru: întotdeauna să spui bună ziua acolo unde mergi cu inima deschisă şi să ştii că ţi se răspunde la fel. Să nu-ţi faci niciodată de ruşine vatra satului din care ai plecat şi mai ales familia. Acest lucru pentru mine este foarte important şi mă străduiesc să-l ţin ca un testament peste timp.

      E.M.-Unde aţi făcut studiile? 

     Şcoala gimnazială am făcut-o acasă, la Dumbrăviţa. Voi aminti mereu cu drag de doamna educatoare, de domnul învăţător, de profesorii de acolo. Am fost un copil cuminte. Am încercat pas cu pas să-mi construiesc un bagaj de cunoştinţe, ştiind faptul că, dacă nu înveţi, nu ai nicio scăpare din sat. A fost o bucurie pentru mine să mă duc încet-încet spre o lume deosebită, care s-a deschis prin intermediul cărţilor şi care mi-a conturat mai apoi o carieră.După şcoala gimnazială, am continuat la cel mai mare liceu din Bistriţa. În acea perioadă se dădea examen, am fost mai mulţi pe un loc. Am intrat în cea mai importantă clasă a Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu”. A fost o mândrie pentru mine. Eram un copil de la ţară care nu a luat nicio oră particulară în plus faţă de ce a învăţat la şcoală, care nu ştia prea multe lucruri despre marile şcoli de la oraş, dar care îşi dorea foarte mult să înveţe. Şi acest lucru s-a văzut şi de-a lungul liceului, dar şi în universitate. Am ales să urmez Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de română-etnologie tocmai pentru a apăra limba română şi a duce mai departe şi a promova tradiţiile pe care le avem.  După absolvirea facultăţii, am ajuns ziarist la cotidianul „Răsunetul”, cel mai important ziar din judeţul Bistriţa-Năsăud, iar după ani şi ani, sunt aproape 20 de ani de când sunt aici, am ajuns să manageriez acest ziar.

        E.M.-Aveţi în amintire cel puţin un profesor care a însemnat pentru dumneavoastră a fi un exemplu demn de urmat?

  Am amintiri frumoase legate de profesori şi pot să spun că întotdeauna am avut un respect aparte pentru dascăli deoarece ei sunt cei care au grijă ca la altarul înţelepciunii să facă dintr-un copil, care vine cu mare încredere spre şcoală, un absolvent care să se descurce pe drumul vieţii. Nu poţi decât să mulţumeşti învăţătorului care te-a învăţat tainele alfabetului şi ţi-a deschis lumea fascinantă a cifrelor, nu poţi decât să mulţumeşti dascălului de limba română, care te-a învăţat ce înseamnă să-ţi iubeşti limba, să cunoşti personalităţile din domeniul literaturii, la fel, nu poţi decât să mulţumeşti fiecărui dascăl în parte pentru ceea ce eşti.    Cred că fiecare dintre noi putem să spunem „Mulţumesc”, măcar din când în când, şi eu sunt convins că dascălii mei sunt mândri de ceea ce am realizat, pentru că i-am considerat întotdeauna ca părinţii de la şcoală şcoală, iar ei m-au considerat copilul lor.

E.M.-Cum aţi devenit scriitor şi care a fost momentul decisiv pentru a urma această vocaţie?

           Am devenit scriitor pas cu pas, pe parcurs. Nu m-am gândit că voi fi un scriitor care va ajunge în breasla scriitorilor profesionişti, nici nu am ţintit din prima acest lucru. Prima carte s-a materializat firesc, adunând interviurile pe care le-am scris în ziarul „Răsunetul” cu personalităţi importante din ţară, mai ales legate de folclor. Mai apoi, a venit cartea dedicată satului natal, o monografie amplă, etnofolclorică, care a constituit şi teza mea de licenţă, teză luată cu aprecieri maxime din partea comisie de la Cluj. Mai apoi, m-am îndrăgostit şi de poezie, de etnologie. Sfera mea, de altfel, se împarte între jurnalism, unde încerc să fiu un jurnalist echidistant şi drept, între etnologie, unde sunt parte a Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, unul dintre scriitorii care are şi această şansă de a fi şi pe latura etnologică. Am şi scos nişte cărţi legate de sărbători, legate de riturile de trecere. Cea mai recentă carte – „Poveştile Paştelui” - a apărut într-un tiraj important de 7.000 exemplare şi a fost scoasă de una dintre cele mai importante edituri din ţară, „Lumea credinţei”, o editură care vorbeşte despre spiritualitatea acestui neam. Cartea are o prefaţă asigurată de academicianul Sabina Ispaş şi un cuvânt de binecuvântare al episcopului Macarie.          Sunt lucruri importante pentru mine, iar prin faptul că am ştiut să merg pas cu pas, promovat încetul cu încetul în această lume a scriitorilor, nu am avut decât de câştigat şi, iată, în 2018, am fost singurul bistriţean primit în Uniunea Scriitorilor din România. Este o onoare pentru mine şi o bucurie, iar faptul că avem atâţia scriitori importanţi în România nu poate fi decât o bucurie, pentru că, până la urmă, literatura este cea care trebuie să ne promoveze pe toate meridianele lumii. Se spune că, atunci când muzele cântă, armele tac. Aşadar, mai bine să mergi în continuare cu literatura şi cu pacea în această lume în care sunt foarte multe confruntări.

        E.M.-Cum se numeşte primul volum pe care l-aţi editat şi cum aţi avut inspiraţia să trataţi tema respectivă?

  Primul volum pe care l-am editat este volumul „Confesiuni”, dedicat unor perosnalităţi importante din folclorul românesc. Sunt foarte apropiat de folclor. De altfel, realizez emisiuni folclorice şi la televiziunea din Bistriţa, şi la radioul din Bistriţa şi, cumva, a venit firesc această carte şi din dorinţa unui tânăr de a cunoaşte nume mari ale folclorul românesc. În diferite ipostaze şi la diferite întâlniri au apărut aceste interviuri, care mai apoi au apărut într-o carte. Cartea a avut un succes deosebit în ţară, nu mă aşteptam la acest lucru. De aici am continuat mai departe povestea mea legată scris.

E.M.-.-Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi în volumele pe care le editaţi? Etalaţi vă rog câteva titluri dinte volumele editate.

Am editat aproape 20 de cărţi, printre care: Crucea nopţii ( poezii), Ed. Şcoala Ardeleană, 2018, Noduri în haos (poezii), Ed. Eurobit Publishing House, 2012; Muchia malului (poezii), Ed. Tipo Moldova, 2013; Trenul vieţii/Treni i jetes (poezii), Ed. Amanda Edit Verlag, 2016; Vremea sintagmelor (critică literară), Ed. Karuna, 2010; Pomul cu litere (critică literară), Ed. Karuna, 2011; Cronica de gardă (critică literară), Ed. Karuna, 2013; Cărți și contexte critice (critică literară), Ed. Tribuna, 2017; Poteci de dor (studii de etnologie), Ed. Charmides, 2016; Rugăciunea cântată (studii de etnologie), Ed. Eikon, 2010. Temele nu le aleg eu, vin ele spre mine, ca o oglindă a activităţilor de zi cu zi.

E.M.-Am citit nu de mult, volumul intitulat „Chip de Înger”apărut la Editura Karuna –Bistriţa, 2007. Este vorba de Aşezământul „Sfântul Iosif” din Odorheiu Secuiesc. Descrieţi în volum, foarte amănunţit şi bine documentat viaţa copiilor (chipurile de îngeri) cât şi a măicuţelor care şi-au dedicat viaţa acestor copii, lupta lor cu satanicii, pentru a-i ajuta şi a le oferi o atmosferă de familie atât de necesară sufletelor cu „chip de înger”. Se vede că în inima dumneavoastră a vibrat foarte puternic sentimentul iubirii de oameni care v-a determinat să-i dezvăluiţi -descoperiţi pe infami. Ce alte sentimente v-au dominat atunci când aţi prezentat volumul copiilor şi măicuţelor lor?

    Volumul „Chip de înger” are o poveste aparte deoarece m-au impresionat aceşti copii de la Odorheiu Secuiesc, acolo unde 120 de copii sunt îngrijiţi de 10 măicuţe, în frunte cu sora Emilia. Povestea aceasta a început în momentul în care am văzut că acest aşezământ „Sfântul Iosif” nu are număr dat la imobil deoarece, din cauza administraţiei de acolo, li s-au pus foarte multe beţe în roată. A apărut această carte, în care zugrăvesc chipurile unor copii deosebiţi care, sprijiniţi de măicuţe, merg pe drumul lor, care au realizări deosebite la şcoală şi care se realizează mai apoi în viaţă. Cred că această poveste a contat, până la urmă, şi la nivel naţional. Preşedintele României de atunci, Traian Băsescu, în momentul în care a apărut cartea, mi-a trimis o scrisoare de felicitare, iar la aşezământul de acolo, de pe adresa Aşezământul „Sfântul Iosif”, str. Stejarului, fn, adică fără număr, a primit număr şi a fost înregistrat aşa cum trebuie. Iată, este un câştig pentru aceşti copii şi poţi salva anumite lucruri, anumite ipostaze şi prin intermediul cărţilor şi, de ce nu, să te bucuri mai apoi de realizările pe care le ai. Şi această carte a avut un impact deosebit. Prima ediţie  s-a terminat foarte repede, a apărut mai apoi ediţia a doua. Scriind această carte m-am gândit la câtă bucurie pot emana măicuţele şi copiii, câtă curăţenie, ordine şi câtă dragoste. De mult ori, noi, în familiile noastre, nu avem această dragoste pentru că suntem foarte reci unii cu alţii.

E.M.-Ce părere aveţi despre ceea ce cu ani în urmă a fost numită „Literatura de sertar”?

     Despre literatura de sertar cred că ar trebui să gândim într-un mod cu totul aparte, să nu ne gândim că sunt scriitori care merită să fie în sertar şi sunt scriitori care merită să fie promovaţi pe raftul întâi. Până la urmă, publicul cititor este cel care trebuie să discearnă şi, deşi suntem organizaţi în forumuri profesioniste, suntem organizaţi în fel şi fel de asociaţii, vedem că un impact mai mare are o carte care, poate, nu a fost scrisă de un scriitor, cum s-a întâmplat şi la Bistriţa, unde cartea anului trecut a fost scrisă de Tiberiu Uşeriu, carte care s-a vândut în mii de exemplare, s-a stat la coadă. A fost povestea unui fost deţinut care a reuşit să-şi găsească drumul în viaţă prin performanţă, participând la maratoane, inclusiv în zona antarctică, găsindu-şi drumul în viaţă. Cred că, până la urmă, publicul se împarte între preferinţe şi nu neapărat literatura de un anumit gen literar este cea care este pe gustul publicului. Este destul de greu de vorbit despre acest lucru şi, deşi, recunosc, scriu foarte multe recenzii şi fac parte din această lume literară, recunosc că sunt foarte importanţi criticii dar, dincolo de împărţirea strict canonică a literaturii, mai contează şi modul în care cartea ta este promovată pe piaţă, modul în care îţi vei găsi nişa ta. Cred că acest lucru este cel mai important.

E.M.-Dintre multiplele activităţi pe care le desfăşuraţi la Bistriţa, sunteţi ţi redactorul şef al cotidianului denumit foarte sugestiv „Răsunetul”. Spuneţi câteva cuvinte despre acesta.

     Cotidianul „Răsunetul” împlineşte 30 de ani. Este cel mai important ziar din judeţul Bistriţa-Năsăud şi a rămas aşa de-a lungul anilor. Avem cititori fideli ai presei print şi mă bucură faptul că la New York am văzut atât de mulţi oameni care aveau în faţă ziarul, sau am văzut că ziarul ajunge acasă la fiecare. Sper să revenim la presa print aşa cum trebuie şi în România. Suntem şi în varianta online, suntem şi pe internet, astfel încât nu putem decât să ne bucurăm că cititorii au rămas alături de noi, dar au venit şi alţii din urmă, care au crescut odată cu noi.

          Ziarul nostru are titlul „Răsunetul” pornind de la patronul spiritual Andrei Mureşanu şi are ca moto: „Deşteaptă-te, române!/ Din somnul cel de moarte”. Este un ziar dedicat mai mult dedicat activităţii literare, culturale, şi nu pot decât să mă bucur că cititorii sunt alături de noi. Educaţia primează, de asemenea. Suntem un ziar mai puţin de can-can sau mai puţin implicat în scandaluri. Am încercat să ne păstrăm echidistanţa de-a lungul timpului şi cred că până la urmă am reuşit să facem acest lucru. Nu pot decât să fiu mândru că lucrez la „Răsunetul”. Aici este a doua mea familia. Am venit aici ca un copil şi cred că am ajuns un om matur care ştie, într-adevăr, ce înseamnă presa de calitate.

E.M.-Din convorbirile noastre, am înţeles că vă place să călătoriţi, să cunoaşteţi lumea şi să transmiteţi tradiţiile poporului român peste meridiane. Cum realizaţi acest lucru?

 Călătoresc foarte mult. Repet, încă o dată, duc cu mine în traistă şi tradiţiile, şi cărţile. Nu pot decât să mă bucur pentru acest lucru. Am vizitat lumea în lung şi-n lat, de la New York, acolo unde ne-am întâlnit, până în Malaezia,  din Paris până-n Istanbul, peste tot în Europa, în diverse colţuri ale lumii şi întotdeauna am spus că sunt mândru că sunt român, mi-am prezentat proiectele cu mândrie şi demnitate pentru că consider că suntem un popor foarte talentat, un popor care are o cultură deosebită, care are ce arăta şi care are tradiţii unice în lume. Am văzut acest lucru şi, de curând, când am fost prezent la vizita Papei Francisc în România, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, alături de 120.000 de credincioşi. M-am dus în costumul tradiţional de pe Valea Someşului, cu vestitul clop cu pană de păun. Am fost mândru că pot îmbrăca acest costum, că sunt un intelectual care îmbracă cu drag costumul popular, pentru că aici este seva existenţei mele. În momentul în care m-au văzut colegii de la televiziuni, am fost în direct la Televiziunea Română, mai apoi la Pro TV şi la toate televiziunile noastre naţionale, dar în momentul în care m-au văzut colegii din străinătate, am intrat în direct şi la Rai Uno, şi la CCN, dar şi la alţi colegi din televiziuni, pentru că au rămas impresionaţi atât de povestea noastră ca români, cât şi de costumul nostru tradiţional. Dacă ei sunt impresionaţi, noi de ce să nu-l promovăm, să fim mândri că avem lucruri unicat.

          Se ştie că judeţul Bistriţa-Năsăud are ca simbol păunul, clopul cu păun şi tocmai de aceea, pentru mine a fost o mândrie întâlnirea cu Papa Francisc în acest costum, şi o bucurie faptul că Sanctitatea Sa a fost în România şi am demonstrat că o ţară ortodoxă poate fi o gazdă atât de bună pentru Sanctitatea Sa. Pentru mine, până la urmă, contează faptul să fim fraţi, să fim uniţi şi să mergem împreună pe calea credinţei, pentru că aşa este cel mai frumos, aşa cum s-a întâmplat în cele trei zile de prezenţă – la Blaj, în Bucureşti, la Harghita şi la Iaşi, unde foarte-foarte multă lume a fost prezentă, iar presa internaţională a scris atât de frumos în acele zile despre ţara noastră. Aceasta este România mea şi eu cu această Românie mă mândresc!

      E.M.-V-am cunoscut la New York unde aţi lansat câteva dintre volumele pe care le-aţi editat. Spuneţi vă rog câteva cuvinte despre acest eveniment.

    Ne-am cunoscut la New York, acolo unde, la invitaţia părintelui Theodor Damian, împreună cu colegii de la „Conexiuni”, conduşi de managerul Palatului Culturii, Dorel Cosma, şi alături de Elena M. Cîmpan, ne-am bucurat de primirea la Cenaclul „Mihai Eminescu” şi de faptul că avem foarte mulţi scriitori frumoşi acolo, în America, avem foarte mulţi iubitori de cultură, avem foarte mulţi intelectuali. În urma prezenţei acolo, am realizat o carte, pentru că munca de jurnalist se împleteşte cu cea de scriitor, „Poveşti româneşti din New York”, o carte care vorbeşte despre modul în care suntem priviţi ca români, la superlativ, în America, pentru că, vorba cuiva, nu a ajuns orice român acolo, ci doar cei care ne fac cinste. Vă felicit pentru acest lucru şi mă bucur că am ajuns şi eu în „Familia de duminică” şi, iată că de atunci suntem mereu aproape.

     E.M.-Din scrierile dumneavoastră, din comportamentul vizibil, rezultă că sunteţi un adevărat român care dăruiţi tot ce este frumos şi bun românilor de pretutindeni pentru ca ei oriunde s-ar afla să fie uniţi „în cuget şi simţiri” şi iubitori de ţară. Consideraţi aceasta un gest patriotic?

     Sunt un patriot şi vreau să cred că peste tot în lume, vorba episcopului Macarie, în fiecare ţară peste hotare este o mică Românie, pentru că sunt români din toate zonele. Vreau să cred că şi aceşti români sunt patrioţi, că nu-şi uită ţara, că nu din cauza ţării, pentru că ţara nu este făcută, cum spunea academicianul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ţara nu este făcută de un om, de oameni, ţara suntem noi, poporul. Vreau să cred că românii noştri nu vor uita nicio clipă de ţara lor. Poţi să vorbeşti un politician de rău, să vorbeşti pe oricine de rău, să spui cum ar trebui să se comporte, dar nu poţi să-ţi vorbeşti de rău niciodată ţara, pentru că ţara trebuie să fie pentru noi ca o mamă. Acesta este gândul meu. După cum de rău nu poţi să-ţi vorbeşti familia, la fel, de rău nu poţi să-ţi vorbeşti ţara. Peste tot pe unde merg vorbesc foarte frumos despre ţara mea. Să ne amintim de faptul că, în Malaezia, la un moment dat se vorbea despre un român care a intrat într-o conjunctură nepotrivită, şi care era condamnat la moarte, iar în momentul în care eu, împreună cu domnul profesor Dorel Cosma, am mers cu poezia noastră să ne reprezentăm ţara la un festival internaţional de poezie, în portul unde eram aşteptaţi, în Pangkor, era steagul României arborat, iar la festivitatea de premiere, în faţa a mii de oameni, pe o scenă extraordinară, în momentul în care am fost pe scenă, am fost aplaudaţi, iar mai apoi am fost singurii care am fost chemaţi şi în faţa sultanului care era prezent la eveniment. Ce poate fi mai frumos pentru noi decât acest mod de promovare prin literatură, prin tradiţii, prin cultură, care sunt adevăraţi ambasadori, alături de sport, ai ţării noastre.

     Subliniez încă o dată, păstrăm legături deosebite cu scriitorii de la New York, avem legături cu scriitorii din diaspora, de peste tot de unde sunt români. De altfel, Societatea „Conexiuni” călătoreşte foarte mult în lume, în mijlocul românilor, dar şi stabilind noi punţi de legătură împreună cu alţi scriitori, cea mai recentă legătură fiind apariţia într-o antologie extraordinară din India. Cred că, până la urmă, noi, scriitorii, trebuie să fim uniţi între noi, şi să dovedim că scrisul este una dintre cele mai importante instituţii, ca să spun aşa, ale noastre, să ne amintim că avem o putere extraordinară, pentru că scriitorii lucrează cu cuvântul, cuvântul este sfânt. Este menţionat încă de la începutul Bibliei că cuvântul a pornit de la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul.

           E.M.- Mulţi scriitori români din diasporă scriu despre români şi România. Cum consideraţi acest lucru? Este uşor pentru ei să facă aceasta vis a vis de scriitorii care trăiesc efectiv în ţară?

    Nu pot decât să mă bucur de toate aceste lucruri, de toate aceste fructificări a legăturilor noastre, prin proiecte deosebite şi este foarte bine că ne promovaţi şi pe noi acolo, peste Ocean, şi să ştiţi că acelaşi lucru se întâmplă şi invers, este reciproc. M-am bucurat foarte mult când Elena Mitru a venit la Bistriţa şi ne-a cunoscut acasă. Aici a fost primită deosebit cu cărţile ei şi cu expoziţia de modă. Încă o dată s-a demonstrat că, fie în America, fie în România, scriitorul este tot scriitor şi că are trăiri aparte, sensibilităţi şi bucurii aparte şi nu am putut decât să mă declar fericit în momentul în care a scris reportajul de aici, frumos legat de ţinuturile lui Rebreanu, Coşbuc, Andrei Mureşanu şi, mai ales, şi de ţinuturile lui Dracula, pentru că a ajuns şi în locul unde Bram Stocker scria despre romanul „Dracula”, Pasul Borgo, Pasul Tihuţa.

  E.M.-Ce impresie v-a lăsat întâlnirea cu românii din diaspora de la New York?

        Românii din New York mi-au plăcut foarte mult şi am scris despre ei în cartea „Poveşti româneşti din New York”, carte care a ajuns şi peste Ocean, şi nu pot decât să fiu fericit că am ajuns acolo şi de atunci să mă bucur de fiecare dată, fie că e o sărbătoare, fie eveniment important, că suntem cumva împreună, legaţi, printr-o punte imensă peste Ocean, unii cu alţii, să ştim că vibrăm pentru cuvântul românesc, că vibrăm pentru cultură. Cred că mi-am găsit prieteni adevăraţi acolo, românii noştri din America sunt cu adevărat deosebiţi, sunt oameni primitori pentru cei de acasă, sunt oameni care nu au uitat nicio clipă de România, care din când în când se întorc cu drag aici şi care acolo, în America, ne fac într-adevăr cinste.

          Vă felicit pentru tot ceea ce faceţi, pentru că sunteţi o familie de duminică, o familie de sărbătoare unită şi sper să vină vremea să ne reîntâlnim cu bine şi acolo, peste Ocean.

      E.M.-Ce mesaj aveţi pentru românii de la New York şi de pretutindeni?

    Să fie mândri că sunt români, să fie mândri că s-au născut în Grădina Maicii Domnului, aşa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, să fie mândri că s-au născut pe cele mai frumoase locuri de pe pământ, după cum spunea, după vizita sa, Papa Francisc, şi să nu uite nicio clipă că, deşi în ţară este greu, deşi, poate, vremurile i-au făcut să treacă Oceanul, aici sunt oameni care-i iubesc, pentru că încă o dată subliniez, ţara este poporul, nu conducătorii ei, sunt oameni care-i aşteaptă întotdeauna acasă cu drag. Sunt mândru de ei pentru că i-am văzut acolo, la New York, sunt mândru de tot ceea ce au realizat fiecare în parte, toţi au poveşti impresionante, poveşte demne fiecare de câte o carte. Eu sunt mândru pentru tot ceea ce au făcut ei pentru a arăta americanilor că de aici, din acest colţ de rai, au pornit oameni cu adevărat deosebiţi. De altfel, scriind la cartea despre America,  am rămas impresionat de câte nume celebre, de-a lungul timpului, au fost româneşti în marea Americă.

          Mulţumesc, doamna Elena Mitru, îţi doresc sănătate, bucurii, gândurile mele cele mai bune şi mulţumesc pentru toate mesajele transmise de peste Ocean, pentru toată purtarea de grijă de acolo, de departe. Pentru mine, legătura noastră stabilită acolo, şi mai ales la Bistriţa, este una foarte importantă. Am întâlnit un scriitor deosebit, un artist deosebit, şi nu pot să fiu decât mândru că, iată, împreună, am reuşit să facem ca printr-un pod de cărţi, sau un pod de flori peste Ocean să aducem în faţa cititorilor lucruri frumoase.  

E.M.-Mulţumesc pentru acordarea acestui interesant interviu prin răspunsurile pe care le-aţi oferit cititorilor care vă cunosc şi celor care doresc să vă cunoască pe această cale.