Menuţ Maximinian:"Pe aripa cerului"

Structurate în maniera reportajului,prozele scurte ale lui Menuţ Maximinian din volumul"Pe aripa cerului",ed.Karuna,Bistriţa,aşezate într-un veritabil puzle,construiesc un univers de buzunar în care totuşi grozave patimi şi pasiuni se alimentează ori se anulează,se provoacă sau se purifică în unicul şi permanentul efort spre"Aripa cerului".

Ochiul reporterului,decupează desenul din jocul scămos de stări şi traiectorii,îl adulmecă sub privirea mijită a tălmaciului;fapta devine "fapt",eroii se înscriu în generic.

Într-o notă subtil-ironică lumea autorului descinde în istorie,păşind direct în cotidian dintr-o ţesătură de fabulos şi fantastic prin aura unui simbolism ingenuu ca în placheta"Coaja de nucă".

Universul conţinut într-o nucă asemenea melcului din cochilie,în poemul baladesc a lui Ion Barbu,cade victimă unui gest inocent de accesare inconştientă increatului.Într-o zi nefastă copita nepotcovită a vacii păscută de Petre sparse vraja,lumea se rostogoli sub soare şi totul se redimensionă la scara valorică a derizoriului.

Şi,cum etapele se ard,la graniţa dintre două civilizaţii dintr-o prima mutare,intră în scenă personajul obtuz,suficient,arogant,oportunist,şi totuşi"Super".Cu un comporta-ment ce-i subliniază autoritatea asumată şi indusă asistenţei,relaţionează la super parametri cu cei din jur ce-i fac temenele într-un veritabil exerciţiu al penibilului.

Sunt sugerate aspecte de imediată actualitate cu aluzii la pretinse personalităţi,mai ales politice,într+o parodie ce demontează eşfodajul puterii întemeiate pe nonvalori.

În spaţiul ameninţat de invazia acestor abjecţiuni mai există insă o geană de speranţă,toposul fiind învecinat cu Cerul.Pe aripa lui coboară speranţe şi mângaieri,dar uneori şi urgii ce veştejesc sufletele vitregite de aşteptare.

Zona e binecuvântată,în proiecţie cosmică,cu însemnele"satului satelor" în constelaţia Orion.

Muntele Munţilor,Valea Văilor,Valea Mărgăritarelor din meleagurile Bistriţei,se înscriu în centrul lumii;Omul locurilor este întâiul Axis mundi prin care mai comunică cu cerul în momentele sacre.Paşii vieţtuitorilor măsoară încă treiectoriile miturilor prin care Pământul,"locul locurilor",învăluie în brazdă sacră sămânţa primordială,de fiecare dată.

Orice gest are greutate exemplară,devine un ritual,"oamenii sunt la fel ca vorbele",totul se trăieşte cu gravitate,fiecare are o poreclă ce-i defineşte individualitatea.

În inima vieţii satului biserica şi preotul,vrednic slujitor al semenilor în Casa Domnului dăruieşte învăţătură şi încredere,cultivă grădină şi respectul pentru portul şi obiceiurile tradiţionale.

Timpurile moderne au invadat pacea satelor.Oamenii s-au risipit,odraslele au plecat peste graniţă pentru a învinge sărăcia.Pe la porţi au mai rămas bătrânii;cristelniţa sfinţeşte tot mai rar creştete de nou-născuţi,Crăciunul devine tot mai trist.Uliţele satelor işi schimbă înfăţişarea,siluetele caselor se înalţă impunătoare,dar au un aer trist şi părăsit.Boarea civilizaţiei traversează satul,dar preţul rămâne de însingurare şi sânge plătite la poarta străinului.Istoria nu vrea să se inchege,pe crestele ogoarelor plugul şi moşneagul au încremenit cu ochii în zarea aşteptării.În codrul bătut de pustietate,în serile lipsite de mlădierea doinei,pe uliţele pietruite în zadar,ţâşneste câte-o zvârlugă din lumea înfrăţirii de dincolo de graniţă;gestul are gustul fad al tendenţionalităţii fără convingere,fără substanţă.

E mai degrabă o clonare în topografia locului.Lipseşte acel suflu dăruit lor de un Tănase Todoran din Salva sau Pahomie din Gledin care au aşezat piatra credinţei la temelie;lipseşte vibraţia "colinzii colindelor"în care tradiţia şi sacrificiul,speranţele şi împlinirile revin în răstimpuri de refren.

Speranţele încă nu s-au stins;ele s-au concentrat în privirile,glasurile şi atitudinile unor figuri ale locului,unor eroi ai întâmplărilor traversate de autor,cu aplecarea discretă,dar tulburătoare mai ales spre fante în care viaţa încleştează cu înverşunare să izbândească.

Profiluri ca badea Ion,lelea Susana,preotul satului îşi înscriu sacralitatea"direct în cer" ,în strălucirea Carului Mare,cu plugul cu boii,cu omul şi biserica.

Sunt gesturi şi destine menite să poarte semn de învăţătură pentru cei ce nu trebuie să-şi piardă identitatea,pentru cei ce nu trebuie să se abandoneze disperării.

Credinţa în veşnicia locului este întărită de przenţe şi fapte,care au găsit dincolo d neant un sens şi o menire binecuvântând veşnicia cu truda fiecărei clipe.Irina,Maria,Mihai,Folkul,etc.toţi au un loc sub soare,toţi poartă cu ei mesajul iubirii de semeni,forţa depăşirii egoului şi aplecării asupra aproapelui.Chiar cei plecaţi poartă ţara cu ei.

Slujitor al condeiului,autorul dă întâietete cuvântului,purtător de poezie,expresie a libertăţii ţi speranţei,mesager între cer şi pământ,dinspre pământ spre cer.

Tonul îngăduitor cu care învăluie privirea critică,încrederea în reînvierea elanului patriei,glasului"ţării ţărilor",fraza clară,stilul limpede,căldura mesajului,fac din lectura cărţii un moment de înaripare spre deschiderea unui cer îndatoritor.

Antonia Bodea