Mesaj emoţionant de Crăciun al Mitropolitului Andrei

 

 Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca 2, 52).

 Un tânăr bine educat este de mare preţ şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Când vezi un copil bine crescut ţi se bucură sufletul. În copilul bine educat vezi amestecate inocenţa, drăgălăşenia, bunătatea şi multe alte virtuţi.

            Pentru ca lumea în care trăim să devină mai bună, nu există altă soluţie decât educarea copiilor şi tinerilor. Aşa precum pentru înnoirea unei grădini trebuie să se sădească arbuşti noi, iar, ca să crească şi să înflorească, trebuie să fie bine îngrijiţi, mai ales că nu există posibilităţi prea mari de a transplanta arbori bătrâni şi de a-i face să rodească[1], tot aşa, pentru îmbunătăţirea atmosferei din societate, de care ne plângem, nu există altă posibilitate decât educarea tinerilor.

            Atunci când ei vin pe lume sunt fiinţe nevinovate. Lipsa unei educaţii corecte îi poate denatura. Ei pot îndulci viaţa noastră amară. Pe bună dreptate se spune că zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu. În preajma copilului stăruie mereu o atmosferă de lumină şi frumuseţe[2].

            A educa copiii şi tinerii înseamnă a te îngriji ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunea lumii şi ca seminţele onestităţii împlântate în ei să ajungă să încolţească fericit, prin neîncetate îndemnuri şi exemple, apoi ca minţile lor să fie pătrunse de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu[3].

            Dacă lucrul acesta nu se întâmplă s-ar putea ca viaţa lor să fie ratată. Iar marele pedagog Comenius se întreabă: Ce sunt cei bogaţi fără înţelepciune, decât nişte porci îngrăşaţi cu tărâţe? Şi ce sunt cei săraci fără înţelegerea lucrurilor, decât nişte măgăruşi condamnaţi să ducă poveri? Ce este cel frumos care n-a învăţat nimic, decât un papagal împodobit cu pene?[4]

            Modelul absolut de copil şi de tânăr educat este Domnul Iisus Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului. Îmi veţi zice că El este Dumnezeu. Este adevărat. Este Dumnezeu desăvârşit, dar şi om desăvârşit. Noi nu putem spune ca monofiziţii că dumnezeirea din el a absorbit umanitatea. Prin întrupare, făcându-Se asemenea oamenilor (Filipeni 2, 7), S-a manifestat exact ca un om, în afară de păcat. Colindul ne spune că Pe Fiul în al Său nume,/ Tatăl L-a trimis în lume,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mântuiască[5]. Iar Sfântul Evanghelist Luca precizează că Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca 2, 52).

            Evangheliile canonice nu ne relatează multe întâmplări din viaţa Pruncului Iisus. Ne spune Sfântul Luca, în capitolul 2 al Evangheliei sale, că, la 12 ani, copilul Iisus, de Paşti, a mers împreună cu părinţii Săi la Ierusalim. După încheierea sărbătorii, spre neliniştea părinţilor Săi, a rămas în templu. Ei credeau că este prin mulţimea pelerinilor ce se întorceau acasă. S-au întors după El şi, la trei zile, L-au găsit în templu, discutând cu învăţătorii Legii. Reiese de aici că Pruncul Iisus era dus de părinţi la slujbele religioase şi că era interesat de religie. A coborât cu ei, spune Luca, şi a venit în Nazaret şi le era supus (Luca 2, 51). Pruncul Iisus era ascultător şi cuminte. Multe alte amănunte ni le relatează evangheliile apocrife. Chiar dacă nu sunt canonice, povestirile pe care ni le prezintă sunt în spiritul Evangheliei lui Hristos. De exemplu, Evanghelia lui Pseudo-Matei, relatându-ne fuga în Egipt din faţa lui Irod care căuta viaţa Pruncului, ni-L arată pe Copilul Mântuitor plin de har şi de putere. Regnul mineral, vegetal şi animal erau în armonie cu El şi-L ascultau: I se închinau leii şi leoparzii şi mergeau alături de ei prin deşert. Oriunde se duceau Maria şi Iosif, ei o luau înainte şi le arătau drumul, apoi îşi aplecau capetele închinându-se lui Iisus. Prima zi când Maria văzu leii şi alte neamuri de sălbăticiuni venind în preajma sa încremeni de frică. Dar Pruncul Iisus o privi cu un chip vesel şi-i zise: mamă, nu te teme, căci nu aleargă spre tine ca să-ţi facă rău, ci ca să ţi se supună[6]. Toate acestea datorită sfinţeniei, bunătăţii şi nevinovăţiei Lui. Iar Evanghelia lui Pseudo-Toma ne relatează ce s-a întâmplat după ce s-au întors în Nazaret: Copilul Iisus, pe când avea cinci ani, se juca după ploaie în albia unui pârâu: aduna apele murdare în câteva gropi şi le limpezea cu un singur cuvânt poruncitor. Frământând apoi cu mâinile noroiul moale a plăsmuit douăsprezece vrăbii. A făcut aceasta într-o sâmbătă. Mai mulţi copii se jucau împreună cu El. Un iudeu, care a văzut că Iisus se juca în ziua de sabat, a alergat şi L-a pârât tatălui Său zicând: Iată, fiul tău se joacă la pârâu; a făcut douăsprezece păsări de noroi profanând ziua sabatului. Iosif veni la pârâu şi văzându-L pe Iisus începu să-L certe: De ce faci în zi de sabat ce nu este îngăduit? Dar Iisus, lovindu-Și palmele una de cealaltă, strigă vrăbiilor de noroi: luaţi-vă zborul! Şi păsările au bătut din aripi şi s-au îndepărtat cu mare larmă. Iudeii care erau de faţă s-au înspăimântat[7]. Se vede limpede că Pruncul Iisus era sociabil, prietenos şi lipsit de habotnicie. Jocurile Lui erau cuminți şi nevinovate. Nu exista pe atunci calculator că, dacă ar fi existat, cu siguranță, l-ar fi folosit în mod pozitiv şi fără excese. Oricum, ca orice copil normal, Pruncul Iisus se juca. Şi, iarăşi cred că Pruncul Iisus este modelul absolut de copil şi tânăr bine educat. Nici o altă îndeletnicire n-are importanţa pe care o are educarea şi formarea tinerilor. Cel ce va face şi va învăţa, zice Mântuitorul, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor (Matei 5, 19). Iar Sfântul Antonie cel Mare, părinte cu foarte mulţi ucenici, trage această concluzie: Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească[8].

            Această misiune nu-i nici simplă şi nici uşoară. Arta artelor, zice Sfântul Grigorie de Nazianz, este să-l formezi pe om, cea mai instabilă şi cea mai complicată fiinţă dintre vieţuitoare[9]. Dar cine reuşeşte să o ducă până la capăt are mare merit, pentru că a forma corect tineretul valorează mai mult decât a cuceri Troia[10]. Pedagogul Jan Amos Comenius se întreba retoric şi tot el îşi răspundea: Ce dar mai mare şi mai bun putem aduce societăţii decât să învăţăm şi să cultivăm tineretul?[11] Apoi ne spune ce înţelege el prin educarea tineretului: A educa tineretul cu prevedere înseamnă a te îngriji dinainte ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunea lumii şi ca seminţele onestităţii împlântate în ei să ajungă să încolţească fericit, prin neîncetate îndemnuri şi exemple, apoi ca minţile lor să fie pătrunse de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi a feluritelor Sale zămisliri şi astfel să se obişnuiască să vadă lumea prin lumina lui Dumnezeu, să iubească şi să cinstească pe Părintele luminilor, mai presus de orice[12].

            Pe copii şi pe tineri îi educăm cu cuvântul, dar, mai ales, cu exemplul. Sfântul Ignatie Teoforul insistă asupra acestui adevăr: Mai bine este să taci şi să faci, decât să vorbeşti și să nu faci. Bine este a învăţa dacă cel ce învaţă face. Unul este învăţătorul, Domnul Iisus Hristos, Cel care a zis şi a făcut; iar cele pe care le-a făcut tăcând sunt vrednice de Tatăl Lui. Cel ce are cu adevărat cuvântul Lui Iisus, acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca să fie desăvârşit, pentru ca să facă prin cele ce spune şi să se cunoască prin cele ce face[13].

            Trei instituţii îi educă şi îi formează pe tineri: Familia, Biserica şi Şcoala. Totul începe în familie. Aici este mediul în care se formează viitorul om. Părinţii au o responsabilitate deosebită în ce priveşte devenirea copiilor lor. Sfântul Apostol Pavel e clar în acest sens: Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios (1 Timotei 5, 8). Vestitul pedagog Iohann Heinrich Pestalozzi scrie o carte întreagă intitulată: „Cum își învață Gertruda copiii”. Rolul mamei în formarea copiilor este esențial. Și o spune din propria-i experiență. Mama l-a învățat la sânul ei să gângurească numele lui Dumnezeu[14]. Mama are credibilitate pentru copilul ei. Am crezut în mama mea; inima ei mi-a arătat pe Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul inimii mele, Dumnezeul inimii ei. Nu cunosc alt Dumnezeu. Dumnezeul creierului meu e o himeră; nu cunosc alt Dumnezeu decât pe Dumnezeul inimii mele și mă simt om numai în credința pe care o am în Dumnezeul inimii mele. Dumnezeul minții mele este un Dumnezeu fals, mă pierd adorându-L; Dumnezeul inimii mele este Dumnezeul meu, mă încred în dragostea Lui. Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în învățăturile tale și eu L-am găsit în supunerea mea față de tine[15].

            Credinţa o sugem odată cu laptele de la sânul mamei noastre. Îl auzim pe Ion Creangă, neîntrecutul povestitor, aducându-și aminte: Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău[16].

Nu numai mamele, ci şi taţii au mare responsabilitate faţă de copiii lor, faţă de viitorul societăţii. Unul dintre entuziaştii acestui neam, Ioan Alexandru, de la a cărui moarte se împlinesc 15 ani, spunea: Mi-e gândul la casele pline de copii din toată ţara, la ceasul sfânt de seară când tatăl, întors ostenit de la lucru din câmp sau din fabrică, împarte, la lumina lămpii, pâine pruncilor, pâine însoţită de cuvânt rar, plin de iubire şi nădăjduire pe acest pământ românesc al părinţilor noştri[17]. Autorul citat a realizat rolul esenţial pe care-l au părinţii în educarea copiilor. În poemul „Casa părintească” spune: Sfânt obicei, părinţii din părinţi/ O mână sapă alta se închină/ Şi Domnul picură din mila lui/ Ulei în graiul lămpii pe colină[18].

Din nefericire, în lumea noastră postmodernă foarte mulţi oameni nu mai văd familia aşa. Pe bună dreptate, Preafericitul Părinte Daniel subliniază că totdeauna au existat crize în familie. Astăzi, însă, familia naturală tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi[19]. 

Cum se poate depăşi această criză? Zicem noi că printr-o apropiere a Bisericii de familiile creştine şi de copiii lor. Biserica este a doua instituţie care trebuie să se ocupe de educarea copiilor. Biserica trebuie să colaboreze cu familia. Trebuie cultivată legătura dintre taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi om adevărat, Domnul Iisus Hristos S-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca şi copil la Crăciun.

Biserica trebuie să vină în întâmpinarea familiei, conlucrând la educarea copiilor. E de mare importanţă catehizarea acestora, începând de la grădiniţă şi până la nivelul studiilor superioare. Şcoala îşi face şi ea, în măsura în care reușește, misiunea ei, dar, cu gândul că în şcoală se face oră de Religie, nu se poate renunţa la catehizarea de la biserică şi la programele de natură educativă cu copiii şi cu tinerii.

Dacă suntem obiectivi vom recunoaşte că nici noi, episcopii, nu avem o strategie coerentă referitoare la educarea tinerilor, că nu toţi preoţii fac catehizaţie sau programe cu copiii, care presupun chiar şi excursii, pelerinaje şi competiţii sportive. Şi nu fac, nu neapărat din rea voinţă, ci şi pentru că această activitate necesită o oarecare harismă. Şi apoi trebuie subliniată o altă realitate tristă: multe parohii sunt îmbătrânite şi nu mai au copii. Însă, indiferent de numărul lor, mulţi sau puţini, trebuie să ne ocupăm de ei, căci reprezintă viitorul Bisericii.

A treia instituție care are un rol esențial în formarea copiilor şi a tinerilor este Şcoala. Şcoala şi Biserica au mers mână în mână sute de ani când a fost vorba de formarea tinerei generaţii. E adevărat că nu întotdeauna au ştiut s-o facă la modul absolut al cuvântului. De aceea, Părintele Toma Chiricuţă, preot de vocaţie şi tată al Profesorului Ioan Chiricuţă medicul care a întemeiat Institutul Oncologic din Cluj, se întreba retoric: Suntem suficient aprovizionaţi noi, născătorii şi educatorii copilului, adolescentului şi a tânărului, cu înţelegere, cu iubire şi jertfă, pentru a-i călăuzi? Avem noi, părinţii şi învăţătorii, îndestulătoare bogăţie de adevăr, de bine şi de frumos în fagurele sufletului nostru, spre a hrăni cu mierea lui sufletul generaţiei care se ridică, în aşa fel încât, atunci când se va plini vremea, să-i putem încredinţa ei lucrarea şi rodirea de mâine a sufletului Patriei noastre? Iată, gânduri, iată griji şi întrebări, pe care e bine ca să ni le punem cu seriozitate şi cu putere, în această vreme, noi, oamenii maturi ai generaţiei actuale, prin care gândeşte şi trăieşte neamul[20].

            Privind realist ceea ce se întâmplă vom recunoaşte că nici părinţii, nici preoţii, nici dascălii nu se pot mulţumi cu rezultatul misiunii lor. În ce-i priveşte pe părinţi, nu toţi au o viaţă religioasă profundă; preoţii, nu toţi sunt râvnitori; iar dascălii, nu toţi au harisma pedagogică de care ar fi nevoie. Ne încurajează faptul că, totuşi, mulţi tineri sunt binecrescuţi. Dar sunt destui care n-au o viaţă de creştini practicanţi.

            Tinerii bine educaţi pot schimba lumea şi o pot face mai bună. Pruncul Iisus, a Cărui naştere o sărbătorim, şi Care sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca 2, 52), a schimbat mersul întregii istorii universale. Creştinii practicanţi își dau seama de rolul Lui unic în ce priveşte soarta omenirii.

Toţi avem nevoie de El. Giovanni Papini, scriitor marxist la început, după convertire, a scris o carte dedicată vieţii lui Hristos. Adresându-I-se Îi spune: Toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu: cei ce nu ştiu mai amarnic ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine; bolnavul se mângâie că râvneşte sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta[21].

În spiritul Evangheliei Lui dorim să-i formăm pe tineri. Din păcate cele trei instituţii, Familia, Biserica şi Şcoala, n-au făcut tot ce trebuie în acest sens. Pe fondul lipsei noastre de implicare, de apropiere şi de înţelegere, pe bună dreptate tinerii şi-au arătat nemulţumirea. Prilejul l-a oferit catastrofa de la Clubul Colectiv. Şi astăzi ne doare sufletul atât pentru tinerii ce-au suferit acolo, cât şi pentru părinţii lor. Sigur că ne-am arătat compasiunea şi le-am împărtăşit durerea făcând ceea ce puteam noi face. Pe lângă rugăciunile organizate, începând cu Piaţa Catedralei din Cluj şi în multe biserici, studenţii teologi, în mod organizat, au donat sânge. Apoi s-a făcut o colectă în toată Arhiepiscopia, adunându-se suma de 255.279 lei, acţiune pentru care le mulţumim preoţilor şi credincioşilor noştri. Banii nădăjduim să ajungă acolo unde este mai mare nevoie.

Tinerilor nu li se poate cere să se comporte ca bătrânii. Înţeleptul Solomon zice: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa (Eclesiastul 11, 9). Deci şi bucurie şi bună cuviinţă.

Faţă de educarea tinerilor noi, cei maturi, avem o mare răspundere. Părintele Arsenie Papacioc avea o maximă care-i mereu valabilă: Dacă tinereţea ar şti, şi dacă bătrâneţea ar putea. Cât suntem tineri şi cu mare putere de muncă, avem nevoie de experienţa bătrânilor, care fizic nu mai au mare putere, dar care ne pot sfătui. Altfel riscăm ca, fără sfaturi potrivite, sau chiar derutaţi de păreri îndoielnice, să nu acţionăm în cel mai fericit mod. Şi ştim cu ce rapiditate comunică tinerii pe Facebook. Şi lucrurile bune şi lucrurile rele, aproape instantaneu, pot fi comunicate milioanelor de oameni. Sigur că de dorit ar fi ca şi cei ce au idei luminoase să se folosească de aceste mijloace tehnice rapide.

Suntem în preajma clipelor de lumină, când Hristos Domnul coboară pe Pământ ca oamenii să devină mai buni. Noi nădăjduim că tinerii noştri, folosindu-se de modelul Lui, să facă o lume mai bună, mai dreaptă, mai corectă şi mai sfântă. Şi îndemnul nostru, folosindu-se de o strofă de colind, vi se adresează tuturor: Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun;/Dar nu uita, când eşti voios, creştine să fii bun![22]

Sărbători fericite vă dorim de Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează!  

[1] Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 14.

[2] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 109.

[3] Jan Amos Comenius, op. cit., p. 14.

[4] Ibidem, p. 34.

[5] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 6.

[6] Cristian Bădiliţă, Evanghelii apocrife, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 167.

[7] Ibidem, p. 103.

[8] Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 6.

[9] Apud Jan Amos Comenius, op. cit., p. 7.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 14.

[13] Sfinţii Părinţi, despre educaţie, Editura Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2015, p. 71.

[14] I. H. Pestalozzi, Cum îşi învaţă Gertruda copiii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 13.

[15] Ibidem, p. 133.

[16] Ion Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 171.

[17] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Minerva, București, 1985, p. 94.

[18] Ioan Alexandru, Pământ Transfigurat, Editura Minerva, București, 1982, p. 165.

[19] Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Bucureşti, 2001, p. 33.

[20] Fântâna Domnilor, 6, Aprilie, 1933, p. 176.

[21] Giovanni Papini, Viaţa lui Iisus, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2012, p. 470.

[22] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 74.