Moda tâmpește. Despre trădătorul Iuda

Așa pare „situația”, după cum scrie în editorial Nicolae Prelipceanu. A fost, cu ani în urmă, moda cu program de infantilizare a oamenilor, inițiat de comunism și aplicat, reușit în mare măsură, pentru ca cetățenii, supușii, să poată fi struniți mai ușor. Numai că programul acesta de infantilizare a societății – chiar și după eliberarea de „spiritele” roșii ce-au năvălit din Estul bestial în România și-n alte țări – continuă în liberele democrații, zbenguindu-se cu hachițe pe suprafața globului. Socialismul pretindea ca societatea să se uniformizeze, având/purtând chipul „omului nou”, firește, nu acela din Biblie, întrucât apropierea era operată intenționat, ca să gâdile în mod plăcut urechile care trebuiau să audă. Astăzi, nici mai mult, nici mai puțin, după 30 de ani, se poate constata că societatea continuă (de la sine oare?) să se uniformizeze, actul părând că se desfășoară tot „conform unui program”. (Vezi ce se petrece în învățământul românesc.) Și cum să nu se uniformizeze, atâta vreme cât doamnele și domnișoarele, deodat', s-au aruncat în moda cu pantaloni mai mult rupți decât întregi, ca să nu le fie acoperite toate porțiunile de corp. Ba, mai nou, își zdrențuiec și ciorapii, îi poartă cu firele duse sau smulse cu dinadinsul, pentru ca să pară mai haioase, mai tinerele. Observând „comportamentele” astea chiar îți poți spune că „moda tâmpește”, în timp ce își face programul și uniformizează. Un alt simptom al modei, drept crenzură – continuă Nicolae Prelipceanu – un instrument de tâmpire ceva mai sofisticat, este și propagarea la nesfârșit a corectitudinii politice, și când e cazul, și mai ales, atunci când nu e. Corectitudinea politică merge mai adânc, în profunzimea mentalităților, care, în câțiva ani vor fi complet modificate față de cele de-acum câteva decenii, continuând, într-un fel pervers și insidios, opera de uniformizare întreprinsă de socialismul biruitor. Luați seamă! Chiar cu riscul ca doamnele să se supere. Supere-se!
Plin de substanță și luări aminte, fine semnale de alarmă se deduc din dialogul purta de Cristian Pătrășconiu cu doamna Monica Pillat, interviul pornind de la o carte (în dialog) realizată de M. Pillat împreună cu Vasile Bănescu, «Imaginația speranței», în unul din mesaje volumului fiind vorba despre Iuda și despre imaginea sa, astăzi. Întrebare: Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut? Răspuns: La această întrebare îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul «Tragedia lui Iuda», din cartea «Dăruind vei dobândi», arată că două păcare îi aduc trădătorului pierzania: trufia și disperarea. Trufia îl face să își închipuie că este egalul Domnului și că Îi poate decide soarta, iar deznădejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredința sa în puterea iertării divine. (...) Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învățătorului, are o șansă spirituală și un profit lăuntric pe care le ratează, lăsându-se atras de tentația recompensei materiale imediate. Când își dă seama de gravitatea actului său, „arginții” pe care și-a clădit trădarea își pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzătorul lui Isus, nu mai poate trăi cu sine însuși. Întrebare: Credeți că asupra trădării există o reflecție adecvată, una meritată, ca să spun așa? Cu alte cuvinte: ne gândim suficient de des și decent de bine la trădare? Răspuns: Nu cred că trădarea este azi motiv de reflecție. Este atât de răspândită și atât de înrădăcinată în mersul zilnic al lumii noastre, încât nu mai constituie un obstacol de ordin moral. Se practică pe scară largă compromisul, șantajul, traseismul, iar cei care protestează trebuie merginalizați și discreditați de către cei dintâi. Totuși, nu sunt sceptică, deoarece știu că există un înger al istoriei care îi încurcă în cele din urmă pe trădători și îi reduce la neant.
Ioan Lascu închină un eseu memoriei unui mare om, la aniversarea Centenarului Ion D. Sîrbu, analizând cărțile publicate după ce scriitorul a plecat dintre noi definitiv: «Jurnalul unui jurnalist fără jurnal», două volume. Iată ce nota Ion D. Sîrbu în data de 27 aprilie 1989: „Și noaptea târziu – Joia Mare 1989 – realizaz cu înfiorare și spaimă că am pierdut definitiv o mulțime de valori și realități ce făceau organic parte din ființa mea. Am pierdut «colonia copilăriei», peisajul, apele, munții; am pierdut părinții mei, rudele, prietenii – dar și Cerul, transcendentul, substanțele și esențele cu care funcționam intelectual. Am pierdut încrederea în filosofie, popi, politicieni; încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop; am pierdut total încrederea în Omenire și Istorie – iar Europa o consider fum și amăgire de sfârșit de veac. Am pierdut total mândria mea cetățească, socială, ethnică, religioasă; îmi detest neamul și Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri. Numai încrederea în Limbă, Bunătate și Jertfă nu le-am pierdut”.
Numărul 10/2019, un număr consistent, de citit pagină de pagină.