„Moștenirea lui Fabian”, de Niculae Vrăsmaș, a primit Premiul pentru Istorie și Critică Literară „Gavril Scridon”, al Societății Scriitorilor Bistrița-Năsăud, pe anul 2015

În 31 decembrie 1795 se naște Vasile Reu (Rău), în comuna grănicerească Borgo Rus (în prezent sat al comunei Josenii Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud). Tatăl săul este Petru Reu (Rău), caporal de graniceri, iar mama este Anisia, fiica preotului din Maieru, Toader Bob, originar din Copalnic-Mănăștur (fostul județ Someș), văr primar al cunoscutului episcop unit al Transilvaniei, Ioan Bob. Bunicul dinspre tată al poetului a fost preotul din Borgo Rus, Toader Reu (Rău), care a avut patru feciori: primul, Ion, preot în sat, Pavel (mort la Mocod în 1825), căpitan în regimentul grăniceresc, Maftei, căprar și ultimul, Petru, căprar în regiment și tatăl viitorului poet cunoscut sub numele de Vasile Fabian-Bob-Reu.                                              

Căpitanul Pavel Reu, unchiul lui Fabian pe linie bârgăuană, participă, în 1796, ca stegar, în campania din Italia împotriva lui Napoleon, comportându-se eroic în vestita bătălie de lângă Areda Veneţiei, unde a fost rănit, la fel ca şi locotenentul Nicodim Bob, din spița măiereană, care a și a murit în 1796.[1]

Vasile Reu (Rău) este adoptat de bunicul dinspre mamă și ia numele acestuia, Bob, fiind adus, la vârsta de zece ani, la Școala Trivială din Maieru, unde îl are „ca învăţător pe Nicolae Istrate, de la care mai păstrăm un vechi manual de geografie, în cirilice, „Icoana pământului”…(aprox. anul 1802)”.[2]  

Iată cum îi rezumă dr. Vasile Pop, primul său biograf, această primă frântură a vieţii de şcolar: „Toader Bobu, parohul din satul militărescu Maier, bunul lui Vasile de pe mamă, îl adoptă pe acesta la botezu de fiu al seu, dăruindu-i o parte de moşie, cu condiţie să-şi părăsească pronumele părintescu Reul şi să primească numele Bobu.” 

Vasile Bob învață la școala trivială (Rumanie-Trivial-Schule), din comuna Maieru (1805-1806), apoi la școala nemţească normală din Năsăud (Normal-Hauptschule (1807-1809), unde este coleg de clasă cu Ioan Marian, viitorul vicar al Rodnei și unul dintre biografii de bază ai săi.[3]

În 1810 Vasile Bob este trimis la Gimnaziul superior gr.cat., românesc din Blaj, remarcându-se ca cel dintâi între eminenți, avându-l și aici coleg pe Ioan Marian, viitorul vicar năsăudean, urmând ca în 1814 să fie trimis la Cluj, cu sprijinul financiar al episcopului Bob, unde urmează studii superioare la Liceul Regesc Academic, alegând Facultatea de Filosofie și cea de Drept, unde asimilează o prețioasă cultură și învață numeroase limbi, pe care le perfecționează mai târziu, între care: latina, germana, greaca, ebraica, franceza, rusa și magheara, devenind un adevărat poliglot.

Este mereu printre eminenți, dar din cauza refuzului unei pedepse corporale, nu termină studiile, renunță la numele Bob, latinizândul în Fabian, dar nu revine nici la numele Reu (Rău), pe care l-a avut la naștere. Fabian abandonează studiile, pentru care avuse ajutorul financiar al episcopului Bob, cel care dorea neapărat să-l facă preot, pleacă la Oradea, unde apelează, fără rezultat, la episcopul românesc Samuil Vulcan, pentru a finaliza studiile juridice la Viena, dorind să devină „auditor (judecător militar) în regimentul grănițeresc, dar nu găsește nicăieri, nici măcar acasă, un ajutor.

            Aflat într-o situație financiară dificilă, Vasile Fabian Bob primește, în 1820, invitația lui Gheorghe Asachi, venit în Ardeal să caute tineri bine prgătiți, necesari consolidării învățământului din Moldova și pleacă la Iași împreună cu Vasile Popp, Ioan Costea și Iosif Manfi, unde devine asistentul lui Asachi și profesor la Seminarul "Veniamin" de la Socola. Scrie primele poezii, dintre care sunt cunoscute doar cele în limba latină, precum Carmen onomasticon, un omagiu adus lui Mihail Sturza, sinepitropul școlilor, o „gratulațiune” de ziua numelui său.[4]

Doar după câteva luni de la venire, în 1821, încep evenimentele mișcării eteriste, datorită cărora cursurile școlii se închid, colegii săi se întorc în Transilvania, Gheorghe Asachi se refugiază la Chișinău iar Fabian rămâne la Iași, unde prestează diferite munci, ca institutor și avocat la diferite case boierești, scriind în latină primele sale versuri. 

Izbucnirea revoluției din 1821 și evenimentele care au urmat acesteia, îl găsesc pe Fabian izolat în Iași, unde scrie Moldova la anul 1821, cele mai reușite versuri ale sale, care vor defini istoria și îl va înscrie pe autor în eternitate. S-a întors mașina lumei... a rămas o filozofică sintagmă, preluată de marele Eminescu în Epigonii, care a devenit o adevărată moștenire fabiană, mereu actuală și recunoscută de urmași. 

Vasile Fabian Bob Reu (Rău) se stinge din viață la 7 aprilie 1836 și este înmormântat cu toată pompa cuvenită, la 9 aprilie ora 8 dimineața, în cimitirul Bisericii „Sf. Nicolae”, numită și a Academiei, din Iași, unde elevul său, Vasile Popescu (Scriban), care l-a îngrijit pe dascăl în timpul bolii, a rostit un „cuvînt funerar”, iar pe „piatra mormântului acestui literat bărbat” era scris „Supt aciastă piatră zace, Paharnicul Fabian / Ce au văzut lumina vieții în Cotunul transilvan, / Academiei Ieșene i-au stătut învățătoriu, / Cu talentul său și rîvna i-au fost ei de ajutoriu”. [5]

Versurile următoare, ale lui Fabian, străbat prin veacuri

până la noi, reţinându-ne şi azi atenţia:

„S-au întors maşina lumii, s-au întors cu capu-n gios,

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos:

Soarele de-acum răsare di­mineaţa la apus

Şi apune dinspre sară cătră răsărit în sus".

Aceste versuri au fost ca un sunet de diapazon pentru Eminescu, cel care a preluat, primul, moștenirea lui Fabian și a transpus, într-o măiastră simfonie, patetismul lor în Epi­gonii:

„S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimic, totu-i calp, totu-i străin!”

Cu toate că Fabian, unul dintre primii noştri poeţi, a fost aproape uitat (nu se mai cunoaşte nici locul de la Iaşi unde a fost înmormântat, se mai păstrează doar epitafurile) bârgăuanii şi-au reamintit de el. Prin grija profesoarei de limba și literatura română, Rafila Mureşan, director al Şcolii Generale din Rusu Bârgăului în 31 decembrie 1997, a fost atribuit numele şcolii în memoria poetu­lui Fabian.

                                                 Niculae Vrăsmaș

Notă:

Cartea „Moștenirea lui Fabian”, scrisă de Niculae Vrăsmaș, la împlinirea a 220 de ani de la nașterea poetului, Vasile Fabian Bob Reu (Rău), a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015, cu sprijinul Bibliotecii Județene „George Coșbuc”, director Ioan Pintea și a obținut Premiul pentru Istorie și Critică Literară „Gavril Scridon”, pe baza cărților nominalizate pentru anul 2015,  oferit  de Societatea Scriitorilor Bistrița-Năsăud, președinte Andrei Moldovan.

MOLDOVA LA ANUL 1821

S'au întors maşina lumei, s'au întors cu capu'n jos,

Şi merg toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare dimineaţa la apus,

Şi apune despre seară cătră răsărit în sus.

Apele schimbându-şi cursul dau să'ntoarcă înapoi,

Ca să bată, fără milă, cu izvoarele război.

S'au smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

Şi-au schimbat se vede încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică di mă sui sau mă pogor.

Toate pân'acuma câte se părea cu neputinţă

Eşind astăzi la iveală, vor putea avea credinţă.

Vreme multă n'a să treacă, şi-a ara plugul pe mare

La uscat corăbierii nu s'or teme de 'nnecare.

Ce-a să zică-atunci pescariul, când în ape curgătoare

Îi va prinde mreja vulturi şi dihănii sburătoare?

Ce-a să zică vânătoriul, când în loc de turturele,

Ne-văzând nici câmp nici codru, va puşca zodii şi stele?

Nătărăule, ce umblii pe a ceriului faţadă,

Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind'o la promenadă,

Suma veacurilor scrise pentru tine'nacest loc

S'au deşirat de pe crugul Soarelui cel plin de foc.

Iară di eşti vre-o comită, rătăcită dintre stele

Şi umbli fără de noimă eşită din rânduele,

Ce zăbavă peste vreme te ţine'ncalea cerească

De îngâni cu migăele Armonia îngerească?

Daca eşti plănită nouă şi nu ţii tovărăşie

Colindând pe lângă soare în sistema ce să ştie,

La depărtare căzută te întoarce pe o cale

Şi nu eşi nebuneşte pe hotarul sferei tale.

Cutezătoriu mai aproape, vei fi ars de multă pară

Vei să degeri dimpotrivă de te vei depărta iară.

Iată Aurora vine cu veşminte luminate

Alungând spaimele nopţei peste clime depărtate.

Iară steaua Afroditei vărsând rouă şi răcoare

Deschide cu-a sale raze porţile sfântului Soare.

Era nu-s ce se mai zică, şi deabia numa'ncepură,

Când un nor venind cu ploaie ii spălă vorba din gură.

Vasile Fabian