MUNCA - CONCEPT INTEGRATOR

A vorbi şi mai ales a scrie despre muncă sunt fapte mai mult evitate decât asumate sincer. Se vorbeşte, în general, suficient de vag pentru a fi suficient de irelevant. În preajma zilei de 1 mai a vorbi despre muncă induce, îin mod greşit, spre conotaţii ideologice. Dacă aruncăm ancorele în trecut, vedem că în Biblie, în Vechiul Testament, se precizează că “Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească“ (Geneza, 2,15). Deci, este clar că Dumnezeu l-a creat pe om să continue lucrarea sa, transformând prin muncă lumea, făcând-o mai umană. Noul Testament, care zdruncină temeliile lumii, consacră rolul muncii (pilda talanţilor sau prin formula ”nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”). Noi ne-am obişnuit să avem o viziune reducţionistă asupra muncii, iar mesajele liderilor politici, confecţionaţi în croitoriile de liste electorale, spun mai multe despre ei decât despre rolul muncii. Munca este un concept integrator ce preia omul înainte de naştere, prin observaţiile medicului, apoi la grădiniţă, sşoală, loc de muncă, pensie şi dupa moarte, îl înscrie în memoria colectivă cu faptele sale de muncă, oferind generaţiilor viitoare modele de viaţă, comportament şi atitudine. Gestiunea forţei de muncă este o chestiune care necesită o abordare de tip strategic şi cere, în mod obiectiv şi necesar, o viziune clară asupra traiectoriei poporului tău. Pentru asta ne trebuie oameni de stat, nu militanţi de partid. La această dată viziunea liderilor politici nu depăşeşte orizontul lipitorilor de afişe electorale. În fond, este normal, din moment ce acest tip de muncă i-a consacrat şi i-a aruncat în vârful ierarhiei sociale. Liderii politici confundă, în ignoranţa lor, munca cu locul de muncă. Locul de muncă nu presupune neapărat şi bunastare, nici individual şi nici naţional. De multe ori, locul de muncă este un loc de unde pleci zilnic acasă. Uneori, un loc de pe care sunt plătite trei rânduri de funcţionari, aşa cum a fost cazul Secretariatului General al Guvernului. Munca este o activitate creatoare de care trebuie să fie mândru orice om. Munca este la fel de importantă pe toate treptele ierarhiei sociale. Liderii noştri politici nu au înţeles că este extrem de periculos pentru coeziunea socială şi pentru solidaritatea poporului, să introduci în viaţa naţiunii elemente perturbatorii în temeiul expresiei muncii. Preşedintele Băsescu a apreciat public faptul că filozofii sunt inutile, iar chelnerii şi tinichigii auto sunt mai importanţi pentru progresul societatii.

Tot preşedintele Băsescu a demonstrat că se înşeală foarte des şi cu precizie matematică. În acest sens, prin erorile sale, a zdruncinat coeziunea Armatei, apreciind că subofiţerii sunt mai importanţi decât ofiţerii. Grila de salarizare a introdus o confuzie şi mai mare cu privire la rostul muncii. Este edificator în acest sens faptul că Patriarhul Bisericii Ortodoxe are, faţă de Şeful Statului Major General, un salariu mai mare cu 60 de puncte, că nu mai ştie nimeni să răspundă la întrebarea - ce fel de stat suntem: secular sau theocrat ? Ascensiunea în funcţiile publice, tot mai politizate, ilustrează că munca nu este un criteriu şi o valoare, în societatea noastră capitalistă, originală. Fără o judecată de valoare asupra muncii, am ajuns dintr-un stat naţional într-un stat “piaţă“. Societatea noastră a ajuns consumatoarea bunurilor produse de alţii. România, fără o concepţie strategică asupra muncii, fără o viziune holistică asupra societăţii, a ajuns să cumpere, pe banii luaţi cu împrumut, lucruri de care nu are nevoie. A nu aprecia rezultatele muncii, ne-a adus în starea de fi lipsiţi de industriile strategice. Dacă nu ai sentimentul proprietăţii, e uşor să vinzi, mai ales când acoperi acest dezastru cu expresia “reformă“. Ne-am vândut munca pe nimic sub masca privatizării. Am rămas fără petrol, gaze, ciment, aluminiu, petrochimie, telecomunicaţii, flotă comercială, siderurgie, industrie alimentară, fond funciar. Am vândut munca părinţilor şi bunicilor noştri. Ne-am trezit instantaneu că avem pământuri nelucrate. Toţi liderii politici sunt nevinovaţi şi nu ştiu cum s-a distrus sistemul de hidroamelioraţii, nu ştiu nimic de vânzarea pădurilor, de dispariţia fabricilor de tractoare şi utilaje agricole. De dispariţia industriei de apărare n-a auzit nimeni. Am ajuns atât de miopi, încât am vândut telecomunicaţiile statului grec, pe motiv că statul roman e un prost administrator. Un popor care îşi vinde pe nimic propria sudoare, nu merită prea multă apreciere. Am ajuns până acolo încât ne-am dezis de propria istorie. Nişte urmaşi ai pribegilor, aduşi cu tancurile de sovietici, ne arată cât suntem de vinovaţi. Neica-nimeni, ai căror părinţi au primit cu flori armata sovietică în Basarabia, în 1940 şi au măcelarit soldaţii români în retragere, ne explică nouă că suntem pe contrasens în istorie. Am ajuns ca, după ce ne-am vândut munca pe doi lei, să ne lepădăm de identitatea noastră, să ne fie ruşine că suntem români. Eu zic că ar trebui să le fie ruşine la unii pentru ”munca” prestată de părinţii lor în guvernele lui Gheorghiu Dej, dar mai ales, de a lor, că este de aceeaşi natură cu cea a părinţilor lor.

Aprecierea muncii în ţara noastră, am ajuns sa o facă alţii. Un caporal chior de la FMI este primit cu onoruri de Preşedintele României, toată presa se îmbulzeşte să pună mâna pe el ca pe moaştele Sf. Parascheva, la Iaşi. El ne spune cum muncim, ce muncim, cum este sambria, cât ne penalizează cu ochiul său chior, la cât ieşim la pensie, etc. În faţa acestei caricature, Parlamentul, în fuga mare, schimbă legi şi se scuză că a greşit treaba cu TVA-ul, dar îl asigură că nu mai greşeşte. El ne spune cum stă treaba cu Coada nemuncii şi cu câte altele. Statul este prezentat ca duşman al poporului, care suge sângele naţiunii, adica a luat locul chiaburului de pe vremuri. În acelaşi timp, prin bugetul de stat, Primul Ministru are un fond de rezervă mai mare ca în anul precedent, cu 500%. Astfel, statul intervine pentru stimularea MUNCII în folosul partidului, stimulându-se nemunca şi încurajând dependenţa forţei de muncă faţă de un partid-stat. Dacă statul era capabil să gestioneze forţa de muncă a poporului, veneau alţii să lucreze la noi, nu eram în situaţia ca cea mai dinamică forţă de muncă să bată la porţi străine. Guvernul Băsescu-Boc va intra în istorie prin faptul că a alungat forţa de muncă din ţară, iar celor care au rămas le-a redus posibilitatea de a munci şi le-a devalorizat munca. Cine era să organizeze munca românilor ? Un guvern de nepricepuţi şi un parlament care arată că el nu merge la muncă ? Poate mai bine că nu merg la lucru, că de asta se zice în popor “ferească Dumnezeu de prostul harnic“. Vă daţi seama ce exemplu de angajament în muncă dau ei numărând voturile ca repetenţii ! Noi ne oprim doar asupra numărării votului pentru că ne-am obişniut cu faptul că parlamentarii nu se prezintă la muncă. Mai oferă ei un exemplu poporului, luându-şi vacanţe lungi şi împuternicind guvernul să emită ordonanţe ca şi cum toţi directorii de instituţii şi-ar lua vacanţe şi ar lăsa la conducere un mărunt funcţionar cu puteri depline. Aţi putea concepe aşa ceva ?

Poporul român nu e leneş, ci e condus prost şi s-a învăţat cu minciuna, ca ţiganul cu scânteia. Cred că ziua muncii trebuie să fie, pentru fiecare dintre noi, un motiv de meditaţie, de analiză a propriei munci şi mai ales, un motiv de mândrie pentru munca noastră. Dacă forţa de muncă este o marfă, atunci să o păstrăm cât mai mult cu putinţă şi să o vindem cât mai bine. Să nu dispreţuim nici o profesie, toate sunt necesare şi importante. Să dispreţuim minciuna şi neprofesionalismul, incompetenţa şi incapacitatea liderilor de a crea un cadru de justiţie socială în care fiecare să găsească satisfacţia muncii cinstite. Să lăsăm ca munca să ne poziţioneze pe scara valorilor. Tinerilor trebuie să li se creeze o perspectivă asupra muncii şi mai ales, certitudinea că atitudinea faţă de muncă determină altitudinea pe scara sociala.

Din nefericire, sărbătoarea muncii a devenit, pentru noi, o jelanie.

Col. (rez) Gaftone Ioan