Naivități și ifose

În (acum) modernul parc din centrul orașului Beclean, e , precum se știe, un bust al regelui Ferdinand, lucrare datorată mecenatului medicului năsăudean Dascăl Gh. Dascăl.
La ridicarea lui pe soclu, dar și ulterior, (dar și deunăzi) am auzit mormăieli de genul: „Ce caută acesta aici? Ce legătură are acesta cu Becleanul?”
Tristă întrebare când, din ce în ce mai evident istoria națională e situată pe lista materiilor de second hand din învățământul românesc postdecembrist. Generațiile tinere nu mai știu că regele Ferdinand a rămas în istoria noastră și cu supranumele „Întregitorul”; așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit Marea Unire, întregirea teritoriilor românești. Cuiva nu m-am putut stăpâni și i-am replicat: Un altfel de bust ar putea fi dezvelit în fiecare localitate românească, mai ales acum, când se apropie centenarul faptei istorice de la 1918.
*
O întâmplare nostimă, la Beclean, în timpul campaniei electorale. Într-una din zile a avut loc un miting cu participarea prea bine cunoscutului om politic Victor Ponta și a, pe bune, apreciatului primar Nicolae Moldovan. Afișe mari cu cei doi, peste tot. În ziua respectivă, a trebuit să plec din localitate, încât am intrat pe Aleea castanilor, îndreptându-mă spre gară, când, îndată, m-am oprit cu starea de spirit a omului căruia nu-i vine să creadă ce vede: Pe peretele de sticlă al unui magazin erau lipite două astfel de afișe. Ok! Dar, totuși nu: Ce scria pe firma acestei prăvălii? „Second hand”. M-am amuzat încercând să găsesc o explicație pentru această gafă penibilă: 1/ Șeful coșmeliei era entuziasmat de a găzdui afișele; 2/ Șeful avea vreo râcă la adresa partidului care îl propunea de candidat pe N.M.; 3/ Responsabilul cu campania electorală la nivelul orașului fusese neatent, nătâng de felul lui.
*
La Maieru, ca dintotdeauna, acțiunile culturale sunt de calitate, de real interes pentru preajmă și nu numai. La aniversarea a 20 de ani de apariție neîntreruptă a revistei culturale măierene „Cuibul visurilor”, spre finalul ei, au fost lansate câteva cărți recente, aparținând unor deja cunoscuți autori din zonă. Una dintre ele: „În vuietul timpului” a rodneanului Dan Popescu, despre care am vorbit și eu participanților.
Am început pe un ton autopersiflant, ceva de genul: Las la o parte textele dedicate unor genii din partea noastră și vă voi face câteva aprecieri despre interesul pe care autorul îl acordă, aproape obsesiv, condiției țăranului român în anii aceștia. Pronunțând glumeț „genii”, am înșirat niște nume, dar am început chiar cu numele meu.
Ei bine, după încheierea manifestărilor, un „geniu”, prezent în sală, un ins din zona Năsăud, autor de articole redactate în limbaj de lemn și de poeziuțe de școlar de clase primare, a venit la mine și mi-a spus pe un ton bățos, ofuscat: „Nu am să vă iert că ați râs de mine, făcându-mă geniu”. Eu: „Dar nu ați reținut că lista am început-o chiar cu mine?” El: „Gândul acesta nu am să-l uit.” Eu: „Numai să nu acrească.” Ce să-i fi spus, în realitate, că a nu avea simțul umorului riști să te apropii de pragul prostiei?