„Năsăud, dragostea mea”... neîntâmplată

            Nu am făcut liceul la Năsăsud. Este unul din puținele lucruri pe care le regret, în trecutul meu (tot mai lung, mai disproporționat amplificat în raport cu prezentul și viitorul), lucruri pe care le-aș schimba, dac-ar fi s-o iau de la capăt. Pentru că, târziu am înțeles, omul este al unui anume loc, așa cum este al unui anume timp și al unei anume limbi, și tot ce are de făcut pe linia împlinirii lui sufletești și existențiale în general este să conștientizeze și să-și asume acest dat prenatal, care – ca o alma mater -, continuă să-l hrănească spiritual întreaga viață.

            Am încercat mereu să suplinesc prin lectură ceea ce n-am trăit (și poate ar fi trebuit). Dar puține din cele scrise (mai ales sub forma „obiectivă” a cercetărilor istorico- sau etnologico-monografice) sunt capabile să capteze ceva din miresmele, gusturile și pulsiunile vieții trăite. Una dintre aceste fericite substituiri ale trăirii pe viu, ale iubirilor neîntâmplate, a fost cartea lui Ion Istrate Năsăud, dragostea mea! (Editura „George Coșbuc”, Bistrița, 2022), recitită de curând a doua oară. De ce a doua oară? Vor înțelege greu cei care se raportează la cunoaștere exclusiv pe cale rațională, cei care n-au înțeles că timpul scurs ireversibil (trăit sau nu) poate fi, totuși, regăsit în gustul unei madlene sau al unei guri de ceai, îmbunătățit cu aromele copilăriei și tinereții.

            Cartea lui Ion Istrate are această valoare proustiană a timpului regăsit. Mai întâi, valoarea unor fotografii de epocă (cum și găsim, una – a orașului - pe coperta I, alta – a autorului tânăr – pe coperta IV, iar altele sunt comentate în interiorul textului, puse fiind în legătură cu destinul mamei sau părinților autorului). A unor fotografii, plus ceva pe deasupra. Ceva inefabil, ca-n poezie, oricum greu definibil. Pentru că valoarea documentară a cărții nu stă doar în prezentare, ci în re-prezentare, adică într-o prezentare de ordin secund, filtrată subiectiv și transfigurată estetic. Or, ce argument e mai puternic decât o frumusețe? (cum stipula explicit M. Sadoveanu în Viața lui Ștefan cel Mare, dar știu bine artiștii – cu operă sau fără – dintotdeauna și de pretutindeni). Inutil să mai adaug (a demonstrat-o Titu Maiorescu acum mai bine de 150 de ani) că „frumusețea” care convinge artistic poate fi chiar cea a unei orori în ordinea trăirii pe viu. Căci nu ne va convinge niciun tratat de istorie (mai ales grevat de corectitudinea politică) de barbaria din acel septembrie 1940, când în curtea Liceului „George Coșbuc” (tocmai redenumit „Școala Maghiară de Stat”) au ars arhive școlare și grănicerești, laolaltă cu cărți românești vechi, adunate de harnicii profesori ai liceului de-a lungul a zeci de ani. (Adică, ceea ce închipuise Ray Bradbury pentru societatea americană în romanul distopic Farenheit 451 se petrecea la noi pe viu!) Iar inspectorul maghiar de stat de atunci, la ordinul căruia s-a consumat distopica oroare, Bela Kelemen, va ocupa, în Clujul redenevit românesc, postul șef de sector la Institutul de Lingvistică „Sextil Pușcariu”, redenumit ulterior Muzeul Limbii Române.  Și, pentru ca sarabanda paradoxurilor și compromisurilor inutile nu se oprește niciodată, Sextil Pușcariu însuși, cel care dase primul nume al Muzeului Limbii Române, va fi nevoit să-și zidească jurnalul în podul familiei sale de la Bran, pentru a nu fi vânat de hoardele comuniste dezlănțuite.

Frisonul barbariei istoriei te mai siderează, ca cititor, când afli că statuia Poetului tutelar al liceului din Năsăud, cioplită de Cornel Medrea în 1914, este mitraliată, în aceeași întunecată toamnă a anului 1940, de unii ce credeau că pot fi ucise și sufletele cu mitraliera. Sau când afli că, la Bistrița, în 1944, un ofițer român a fost împușcat pe stradă de doi ”eliberatori” beți, pentru ca apoi să-i fie siluită soția, după un pâlc de copaci, ziua în amiaza-mare. De altfel, sub presiunea politică a acelorași „eliberatori”, un țăran din Salva va petrece 20 de ani de recluziune într-un subsol al casei sale „din câmp”, pentru că înaintea alegerilor (oricum trucate) din 1946 ar fi spus, într-un discurs public, că țărăniștii sunt aceia care, în loc să vorbească despre plug, îl bagă în brazdă. Iar în același an, tatăl autorului este arestat în gara Beclean pentru că și-a permis o discuție liberă despre viitor, în tren, cu un fals preot. Iar ceva mai târziu, în 1952, o familie năsăudeană de meseriași harnici, cu patru fete și trei feciori, doar cu rădăcini țărănești, va trece prin pericolul de a fi „înscrisă la chiaburi” (deși nu avea pământ); fiind apoi practic desființată ca celulă economică prin creșterea abuzivă a impozitului de zece ori, prin simpla adăugare, cu un creion chimic, a unui zero după cifrele inițiale, valabile cu un an înainte. „Nici nu mă gândesc, azi – mărturisește autorul – la felul în care ar fi putut arăta România postbelică, dacă politica liberală prin noi înșine, de dinainte de război, ar fi continuat.” (p. 86) Dar acumularea unor astfel de exemple te invită implicit s-o faci, ca cititor: să te gândești, adică.

            Dacă istoria oficială, cu perspectiva ei generalizatoare, tinde la o explicație cât mai rațională a evenimentelor, abia astfel de mărturii mai mult sau mai puțin trăite, asumate subiectiv, aduc cuantumul necesar de autenticitate. Sau, în argumentarea directă a autorului: „Spun asta pentru că istoria se scrie și la acest nivel, sau mai degrabă pe acest palier al evenimentelor mărunte, unde poate domni nestingherit iraționalul, mai mult sau mai puțin generalizat.” (p. 30)

            Contorsiunile istoriei apar dublate, în carte, poate chiar mai convingător, pentru urechea unui filolog (care și-a dedicat cea mai mare parte a carierei profesionale cercetării limbii), prin contorsiunile limbii înseși, mai ales în compartimentul ei lexical. Acolo unde au dispărunt cuvinte ce ilustrau un întreg univers al muncii independente: mihei (masă profesională, cu menghine de lemn și sertare), inași (ucenici), vipt (masă zilnică), alogiu (cazare), ierhă (piele prelucrată), dubală (lichid în care se prelucrau pieile), a cărmăzi (a prelucra pieile), croner (pieptar femeiesc), rusăr (pieptar bărbătesc); dar și cuvinte ilustratoare a unei ordini sociale și a unui stil de viață: cendări (polițiști maghiari, cu pene de cococș), cocoșei (monede din aur sau argint), țucărăi (bomboane de pom), papornițe (coșuri) etc. Paralel, au proliferat expresii care introduceau, la modul mucalit, o morală tot mai laxă, mai puțin fermă, mai ales în privința raportului dintre om și stat, o morală a supraviețuirii: De unde muncești, de acolo trăiești; Trăiește, și lasă-i și pe alții să trăiască; O mână spală pe alta și amândouă spală fața; Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim; Din greșeală în greșeală, spre victoria finală etc.

            Și totuși, farmecul discret al cărții nu rezidă în primul rând în astfel de observații acide, istorice, sociale, lingvistice, care – și ele – par a vorbi de o involuție a lumii, cât într-o anume viziune ușor nostalgică, viziune inversă devenirii istorico-biologice, inversă simplificatoarei și prea generalizatei idei de evoluție. E o viziune ce se mulează după un model uman-subiectiv, de altfel foarte răspândit, sesizabil și în acea cunoscută interiorizare adolescentină, când sufletul-fluture se resoarbe în crisalida psihologiei, „ca și cum transformarea sufletului în nimfă ar avea ca scop viermle, nu fluturele” (p. 101); ca și cum „finalitatea urmărită de Creator ar fi să ne întoarcem în sălbăticie” (ibidem). Dar – paradoxal – tocmai atunci individul e mai dispus să-și descopere raiul interior, unicitatea și frumusețea traseului existențial. Sau să aprecieze la justa lor valoare scurtele intervale de tihnă, civilizație și normalitate care i-au fost hărăzite lui și generației sale: „Cine își mai aduce aminte, de pildă, azi, de vechea grădină de vară din Năsăud? Acum, în locul său s-au aliniat câteva barăci din zid, unde se vând multe și de toate, după ce, cum vom vedea, după depășirea acelui moment  de relativă tihnă și prosperitate, din anii 60 ai secolului trecut, grădinii de vară i-a fost bătută ușa în cuie, după care a fost transformată în depozit. Iar peste timp, grădina a fost demolată și s-au construit urâțeniile de azi. Dar a existat o periodă când grădina pur și simplu funcționa, așa cum puține lucruri mergeau pe atunci cu adevărat.” (p. 101)

            Frumusețea cărții lui Ion Istrate nu se naște așadar atât din frumusețea și armonia lumii exterioare, sociale și obiective pe care o descrie,  cât din capacitatea autorului de a admira, de a prețui acele grăunțe de aur, mai strălucitoare parcă tocmai pe fondul a ceea ce Arghezi numise „noroiul vremii”. Pe acest fond au strălucit, în trecerea prin viață a autorului, personalități ce înfruntă până azi leneșa noastră aplecare spre uitare, cum au fost, la Năsăud, profesorul Octavian Ruleanu, iar în lumea a academică clujeană, profesorii Mircea Borcilă, Dumitru D. Drașoveanu, dar și „fetele de la Dicționar” sau acel Vasile Băjenică, biliofil constănțean de origine, dar „bejenit” la Cluj și câștigat aici definitiv de prestigiul și miracolul perpetuu al cărții.

Miracol pe care cartea lui Ion Istrate nu face decât să-l realimenteze și confirme.