Literatura în context istoric

Volumul profesorului și criticului Andrei Moldovan, ,,Istorie și literatură” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019) revelă cititorului pe de-a-ntregul veleitățile de istoric literar ale autorului. Cu pasiune și dăruire pentru literatură, scriitorul adună în această carte comentarii și analize ce scot la iveală documente mai puțin cunoscute publicului larg sau evenimente din lumea literară românească ce au influențat într-un fel sau altul traseul atât istoric al țării, cât și cel cultural. Mai mult decât un volum în care privirea autorului este îndreptată în chip exclusiv înspre arhivele trecutului, ,,Istorie și literatură” reprezintă o amplă contextualizare, oferind prilej de a puncta metehnele prezentului (și chiar ale trecutului, acolo unde este cazul). Apropiindu-se de prezent dinspre trecut, istoricul literar dobândește o perspectivă largă, rodnică.
Trebuie menționat de la bun început faptul că, deși este păstrată o tonalitate echidistantă și o perspectivă obiectivă asupra fenomenelor analizate, autorul izbutește să creeze un soi de apropiere cu cititorul, făcându-i discret cu ochiul, din când în când, complice. Aspectul acesta, precum și altele, fac ca arhivele scoase la lumină să fie scuturate de praf, să prezinte interes pentru public și, de ce nu, să emoționeze (a se vedea, în acest sens, fragmentul dedicat prizonierilor de la Oranki).
Scriind, bunăoară, despre un dicționar pseudoștiințific de termeni ,,traduși” din moldovenește în română, limbajul autorului, cunoscut pentru meticulozitatea cu care îți întocmește comentariile, devine plastic: ,,Cu toate că în fiecare pagină șugubățul autor ține să ne amintească faptul că a realizat o lucrare științifică, niciun criteriu științific nu există. Dimpotrivă, deapănă o poveste ca la ușa cortului despre o limbă care a fost furată de hoți, iar el este în căutarea făptașilor care, cu siguranță, vor fi nevoiți să o restituie. În aceste condiții, renunțăm a mai căuta criterii științifice, ci ne mulțumim să urmărim un basm fără cap și coadă, menit să servească doar eternelor interese politice muscălești.” (p. 63) Observăm cum, cu eleganță, locul diatribei este luat de ironia fină, dar mușcătoare.
Se întrevede, în marea majoritate a textelor cuprinse în acest volum, o tendință a istoricului de a identifica sursele evenimentelor, explicațiile lor, dar și felul în care ele au prins contur. Bine articulate și rigours construite, fragmentele devin, în mod invariabil, peripluri în analele uitate sau mai puțin cunoscute ale literaturii române. Sunt scoase la lumină epistole despre care se știa prea puțin, episoade din viețile scriitorilor etc. Ceea ce rămâne constantă însă, este coerența și meticulozitatea procedeului și a scriiturii.
Oferind o perspectivă amplă, după cum spuneam, Andrei Moldovan reușește să surprindă în chip frust discrepanțele dintre trecut și prezent. Prezentul, așa cum este el, suferă de păcatul uitării și al indolenței în fața valorilor trecutului. Doar învâțându-i temeinic lecțiile, pare a susține autorul, vom putea avea un prezent măreț. Noi, ca indivizi, dar și ca popor. Iată un fragment dintr-un amplu studiu despre Abdolonyme Ubicini, traducător și om de cultură, fin cunoscător al culturii și literaturii române: ,,Regret, însă, că nu am întâlnit pe nicăieri vreo statuie, un nume de stradă care să amintească de Abdolonyme Ubicini, acest francez a cărui inimă a bătut românește în momentele dramatice și decisive ale istoriei noastre. Dar - cine știe, poate că nu am călătorit eu destul…” (p. 37)
Observăm, chiar și în rândurile de mai sus, împletirea firească (și oportună, aș spune) între considerațiile istoricului literar și gândurile omului de cultură. Este un aspect pe care îl întâlnim adeseori pe parcursul acestui volum. El face ca textele să iasă din aria istoriografiei și a științificului restrictiv, conferindu-le abundență ideatică. Mai mult, lucrul acesta face ca ,,Istorie și literatură” să fie și o carte a crezurilor literare și estetice ale autorului. Nu este întâmplător faptul că primul capitol se intitulează tocmai ,,Mai vechi crezuri” iar primul text are titlul volumului. Dezbătând aici relația dintre literatură și istorie, mult mai complexă pentru a fi cuprinsă între rândurile unui simplu text, după cum autorul însuși mărturisește, acesta conchide: ,,În curgerea și influențarea istoriei, literatura a dovedit că are un potențial mare. Literatura poate mult!” (p. 9)
În cele din urmă, cartea lui Andrei Moldovan este un elogiu adus limbii și literaturii române, precum și studiului ei. Dincolo de evenimentele surprinse și analizate în carte, de portretele unor mari oameni de cultură, de scrisorile și documentele scoase la lumină, volumul este și unul al crezurilor autorului.