Nasul şi urechile împăratului

Se spune că în Constantinopol, pe vremea domniei primului împărat creştin, Constantin, a izbucnit o zurbă, o revoltă a unei anumite părţi a capitalei, de atunci, Constantinopole. În furia lor, unii din revoltaţi au rupt nasul şi urechile de la câteva statui imperiale. Nişte curteni s-au dus grabnic să-i spună stăpânului de această gravă ofensă la adresa sa şi au spus că ei ştiu chiar cine a fost la originea instigaţiei şi că acum ar fi foarte bine dacă i-ar pedepsi straşnic pe aceşti nemernici. Împăratul, om înţelept şi ”nu grabnic la mânie”- trăsătură majoră a unui om mare cu adevărat, s-a uitat o clipă la cei ce i-au adus neplăcuta veste, apoi şi-a pipăit urechile, nasul şi le-a spus:

„ -Din câte văd, astea mi-s la locul lor, aşa că nu văd pentru ce mi-aş face prea multe griji.

- Dar...statuile, afront…încercară să mai zică linguşitorii.

-Ei, acelea se vor repara şi nici măcar nu o să le doară, pe când să pedepseşti sau să iei viaţa unui om….”

Cei care se aşteptau să fie lăudaţi, plecară ochii ruşinaţi de bunătatea şi înţelepciunea împăratului.

Nu tot aşa va face slabul împărat din vremea Sf.ioan Gură de Aur, Teodosie, care, atunci când i-au fost stricate statuile din Antiohia, a pornit armata să ucidă şi să treacă prin foc şi sabie oraşul, prădându-l şi semănând moarte. Zile în şir au ţinut fărărdelegle, până când călugării din mănăstiri au ieşit să protesteze înfruntând pe nemernici şi strigând:” Ce împărat este acela care omoară pe cei vii pentru nişte statui moarte?”

Marii oameni ai istoriei au ştiut totdeauna să ierte, să fie generoşi. Neagoe Basarab, în „Învăţăturile” sale către fiul său Teodosie, îl sfătuia: „Fiul meu, să nu te grăbeşti să ridici viaţa cuiva.” Napoleon Bonaparte, întâiul împărat al Franţei constata:”Iertarea este diamantul cel mai de preţ din coroana unui împărat” .Fericiţi cei ce împlinesc porunca Mântuitorului IISUS HRISTOS, Care ne-a spus:”Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi. Iertaţi şi vi se va ierta.”