NAŢIONALIZAREA BAT-O VINA

Cu alte prilejuri am atras atenţia că în a noatră ţărişoară s-ar impune, mai mult ca şi în deceniul patru al trecutului veac o naţionalizare până-n plăsele. Iată că n-a fost să fie pe plaiuri mioritice şi s-a produs taman pe Wall Street. Numai că se cheamă pe americaneşte, infuzie masiva de capital din rezerve federale. Adică o aceeasi Marie, cu altă pălărie. Iar chestiunea nu-i deloc doar găselniţă yankeie, ci o ieşire din penele cele rele al capitalismului, ori de cate ori se împute brânza, iar proprietatea particulară, sfântă, nu-i aşa?, se dovedeşte mai păcătoasă la ţinerea în buiestru, decât aceea aparţinătoare întregului popor.

Lucruri care au mai avut loc, şi în cazul căilor ferate engleze, şi a uzinelor franţuzeşti Renault, şi a celor italieneşti Fiat, şi a Gazpromului rusesc, etc, şamd.

Ca atare, o prima constatare. Statul poate fi catalogat un prost şi tâmpit administrator, în comparaţie cu stăpânul Particular, doar în măsura în care, şi primul, dar şi secundul sunt reprezentaţi de lichele. Cel dintâi prin năimiţi-numiţi, iar cel de-a doilea prin, om proţăpit în loc nepotrivit. Aşa că, oricum se dă la întors problema, tot la înţelepciunea populară ne întoarecem şi tot vlădică Marx avea dreptate cu a sa zicere, precum că: trestia gânditoare este cel mai preţios capital.

Dacă în cazul economiei româneşti, cu toate ale ei ingrediente, inclusiv ale sistemului financiar-bancar, etatizarea ar rezolva, în doi timpi şi trei mişcări, toate malversaţiunile, hoţiile şi inechităţile produse de barbarismele induse prin revoluţia involuţiei, la capătul celălalt, iată că lucrurile se pot petici, de zici că sacu-i nou. Pentru că, una este să ai la dispoziţie tiparniţa de valută forte şi cu totul altceva să ţi se bage la dovleac că şi moneda calpă-i veritabilă. Ei joacă inflaţia, ca şi deflaţia, din condeiul cu semnatură electronică a guvernatorului, pe când al nostru muguraş, de musai ca de voie bună, trebuie să facă, şi tăierile de creştere, şi pe cele de rodire şi tot nu-i sigur că puietul se va dezvolta cât de cât normal.

Că-i soiul slăbănog şi cu tulpina pipernicită, chit că are acelaşi portaltoi al economiei de piaţă.

Au băgat americanii în AIG, numai până acum, în jurul a 180 miliarde de dolari. Deci l-au plătit şi trecut în serviciu public, chiar cu mai mult decât face. Şi vor mai decarta, chiar de una suta ori în plus dacă e cazul. Că doar nu-i doare nici măcar în pix. Şi au făcut-o numai în gigantul asigurator deoarece el ţine în viaţă toate băncile mai de dăi doamne.

De asemenea, au procedat la fel şi guvernanţii marilor puteri cu instituţiile financiare mai de soi. Iar alţii au mers, fără greaţă, pentru salvarea „prospiţării” capitaliste, chiar până la închiderea burselor de valori. Cum ar veni, au fost date de-a berbeleacul, absolut toate principiile sacrosante, pentru unul singur, respectiv, urma scapă turma. Iar dacă vor exista şi pierderi colaterale, cu atât mai bine, fiindcă se va obţine şi o oarecare curăţenie prin bătături, dar şi câmp de manifestare pentru alţi făurari de sofisticături bancare hoţomăneşti, capabile să le pitească, evident prin concurenţă, pe cele ce s-au dovedit aspiratoare găuri negre.

Ce va urma? Pe mama poznei. Evident pentru cei destinaţi să suporte toate angaralele. Că oricât de înstăriţi sunt cei mai cei dintre bocotanii acestei lumi, nu numai că nu vor da nimic din agoniseala ca să sulemenească prin reanimare sistemul care i-a făcut ce sunt, dar cu toţii la un loc, nu pot drege busuiocul chiar de-ar fi, numai şi numai sosii de Mecena sadea. Drept urmare, cei predestinaţi, şi la corvoadă, şi la banii luaţi, au fost, sunt şi vor continua să rămână, pârliţii. Că-s mulţi, iar în ultimă instanţă, şi Atlanticul, şi Pacificul, şi Îngheţatul de Nord nu întrupează altceva decât o aglomerare a picăturilor de apă.

Ei sunt, protonii din marele accelerator al planetei albastre. Cu singura deosbire că biciuirea li se aplică, doar pentru alergarea doar într-un singur sens, dar nicidecum în acela de a se ciocni ori a-i bombarda pe cei avuţi. Ca atare Bing Bangul, iată, ca o ironie a soartei, bat-o vina, naţionalizare se cheamă. Vine ea şi pe la noi, nici-o grije. Problema fiind doar o chestiune de timp.