Andrei Marga: Revenirea la anii treizeci?

În unele țări, pluralismul politic este temelia sănătoasă a vieții de stat. Democrația ce-și ia ca bază drepturile și libertățile omului și cetățeanului și asigură alegeri libere, tripartiția puterilor, răspundere în funcții publice, control  din partea cetățenilor este cadrul deciziilor, cu efecte larg benefice.

Acele țări au înțeles că oamenii trăiesc în statul de drept existent, dar și că este dreptul lor inalienabil de a-și ameliora drepturile și libertățile. Nimeni nu are voie să le împiedice să o facă. Statul de drept nu este doar supunere la legi, ci și schimbare a acestora.

Mai nou, însă, se strâng nori pe cerul unor democrații europene. Și în Vest și în Est.

Chiar într-o democrație exersată precum cea a Angliei se acuză căderea în „postdemocrație”. Aceasta presupune alegeri libere, doar că politicile sunt decise punându-i în paranteză pe cei care le suportă. Într-o democrație, tot exersată, ca cea a Franței se acuză de ani buni șubrezirea generalității legii, în practica vieții, prin decizii contextuale. Într-o democrație riguroasă cum este cea din Germania, cele mai noi analize observă că digitalizarea actuală permite comercializarea datelor personale și, cu aceasta, afectarea condiției de cetățean liber.

Ce se poate spune, însă, acolo unde nu este cultura democratică a englezilor sau a francezilor sau a germanilor? Este clar că situațiile sunt mult mai critice.

Așa stând lucrurile, nu este de mirare că extremisme vechi – „de stânga” și „de dreapta” – s-au reactivat. Faptul este vizibil cu ochiul liber.

Mișcarea „vestelor galbene” dovedește multe. Ea atestă și că instituțional, cultural, dar mai ales social, capacitatea integrativă a Franței actuale este pusă la încercare. Refacerea extremei drepte în diferite țări spune și ea destul. Ea semnalează slăbirea capacității de întâmpinare a criticii legitime la adresa birocratismului și a desprinderii conducerilor de cetățeni. Nici un extremism nu se explică complet prin împrejurări, căci fiecare adaugă o ideologie proprie, dar nici nu poate fi izolat de împrejurări.

Mai nou, s-au profilat și alte extremisme. Este manifest astăzi „extremismul de centru”, cum spune un inteligent autor francez – acea supralicitare a „liniei de mijloc” conformistă și plină de compromisuri, ce cultivă ideea „să nu schimbăm, vai Doamne, ceva, căci va fi mai rău!”. Este tot mai manifest acum „extremismul instituțional”. Este situația în care cei ajunși la decizii folosesc statul – efectiv procuratura, judecătorii, serviciile secrete – nu ca servicii în interes public, de apărare a libertăților, drepturilor, dreptății, democrației și suveranității, ci ca instrumente ale unor clici sau persoane.

Atunci când se înainta spre instalarea dictaturilor anilor treizeci, juristul incontestabil care a fost Carl Schmitt spunea că „este suveran cel care poate decreta starea excepțională” (Carl Schmitt, Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre der Souveranität , Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11). Azi, după cum ne sugerează România ultimilor cincisprezece ani, nu mai este nevoie de declararea „stării excepționale” pentru a submina democrația. Pentru suspendarea democrației este suficientă deținerea puterii în stat, iar aceasta revine celui care poate numi șefii procuraturii, judecătorilor, serviciilor secrete.

Iar exemple de „extremism instituțional” se înmulțesc de la o zi la alta.

Cu câteva zile în urmă doar, președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989. Nu se știe nici ce reforme de despărțire de regimul comunist a inițiat. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea  acelui regim ca fiind o lovitură de stat. Nu conta că ține în brațe o justiție instrumentată de sus, tot ca în regimul comunist! A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul  cuiva este samavolnică.

Nu numai atât. De mai bine de un deceniu,  se încurajează copios revenirea la formula lui Mussolini a „șefului de stat”, deși Constituția României a exclus-o cu bună știință, știind bine ce înseamnă juridic respectiva formulă și la ce duce ea. Se invocă „statul de drept”, ignorându-se că și dictaturile au fost state de drept și ocolindu-se cu grijă bătătoare la ochi „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de aceeași Constituție. După ce s-a distrus cât s-a putut tripartiția puterilor în stat, s-a luat în brațe „juridismul” – acea plasare a procuraturii, a judecătorilor și a noii Securități, unite prin „protocoale secrete”, deasupra autorităților stabilite democratic și cetățenilor, în numele luat în deșert al „independenței” justiției.

Simptomatic, actuala șefă a Înaltei Curți de Justiție și Casație, cu stridentă ignoranță, nu ezita să spună că “România s-a  grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, de aceeași extracție, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Anii treizeci revin uimitor în felul de a gândi al unor decidenți de la noi. În fața forțelor din societate nedispuse la subordonare, se crede că nu este altă soluție decât mâna forte. Anii treizeci revin și în limbajul actual: jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare, denunțarea ca „toxice” a opiniilor concurente, acuzarea „afacerilor cu evreii”, agitarea „pericolul din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea în decizii a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricât s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Cine citește discursuri din Europa acelor ani are cu prisosință dovezi!

Și mai grav, la decidenți a revenit fățiș înțelegerea politicii nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută a eforturilor, nu ca dezvoltare, ci direct, ca „distincție între amic și inamic”. Politica se practică acum în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate. Cine cunoaște cât de cât istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi nu a luat viteză fără acest concept al politicii ca „discriminare între amic și inamic”, pus la punct de Carl Schmitt (Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Comparat cu cei de azi, energicul jurist era, trebuie să constatăm, oarecum candid. El admitea că „aici nu este o definiție exhaustivă și comprehensivă” și că „inamicul” nu este automat în fața ta. Cei de azi, care aplică conceptul, nu mai au îndoieli, ci o certitudine: dacă lovești cu hotărâre rivalul, devii sigur.

Democrația ne-a obișnuit cu organizarea în care legile le dau parlamentele, nu judecătorii și procurorii, în care guvernele răspund de actualizarea legilor, nu serviciile secrete, și în care nu există altă legitimare – cum spunea James Madison – în afara voinței cetățenilor exprimate pe calea democrației reprezentative. La noi, vedem acum nu vreo preocupare pentru democratizare, ci un efort de aranjare cu “mișcarea” străzii, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate, pentru a bloca activitatea legislativă. Tot Carl Schmitt a fost acela care a preluat în termeni juridici marșurile – de fapt „mișcarea” de pe străzile orașelor –  ca acțiuni în vederea reorganizării sub “șef” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). Juristul mult inovativ în distrugerea democrației mergea până acolo încât considera “mișcarea” străzii drept creatoare de drept! Este adevărat, până și Carl Schmitt nu a mai repetat această idee funestă, care la noi face acum vogă.

Precum în anii treizeci, oameni depășiți de teme au urcat din nou la decizii importante. Este destul să arunci o privire în ceea ce face actualul Consiliu European ca să-ți dai seama de sărăcia de idei și de viziune și să te întrebi, precum Thomas Mann odinioară: cum de s-a ajuns aici?

În urmă cu zece ani  semnalam faptul că în România se reiau idei  ale anilor treizeci și am anticipat efectele (vezi în A. Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.164-167). “Dosariada” juridică ce a urmat pentru a ține în șah concetățeni, culminând cu incalificabila premieră europeană a “protocoalele secrete” de cooperare procurori, judecători, securiști, au confirmat din plin ceea ce spuneam. Efortul de a lichida școala pentru că ar fi o “instituție de acrobație intelectuală”, care s-a pus atunci în mișcare și a distrus educația, care nu-și mai află nici astăzi busola, a fost tot o confirmare.  Iar mormanele de prostii care erau “legile lui Boc”, adoptate fără dezbatere, trag bine în jos această țară și acum. Vasta emigrație a cetățenilor – devenită între timp cea mai mare dintr-o țară a lumii actuale în timp de pace – este un indiciu cum nu se poate mai grăitor că anticiparea a fost realistă.

Ceea ce se petrece acum – anticipez din nou – va slăbi statul ca stat de drept democratic și, până la urmă, ca stat de drept. Cu consecințele de rigoare.

În anii treizeci, liberalii și democrații s-au opus, cu riscuri mari, demontării statului bazat pe libertăți și drepturi ale cetățenilor. Azi, asistăm la degradarea liberalilor și a democraților rebotezați în “populari”. Ei nu mai cer libertăți și drepturi pentru cetățeni, ci puniție pentru rivalii politici, și au devenit papagalii unei puteri a “șefului” care nu aduce nimic bun și duce nicăieri.

Știm prea bine că o autoritate cu convingeri democratice convinge prin fapte benefice în societate, nu prin trucuri. Nu se fac în nici o țară civilizată referendumuri șmecherești pentru a lovi o parte a societății. Anii treizeci, cu distrugerea democrației pe care au adus-o, sunt din nou un avertisment.

Europa are, desigur, forțe și țări care înțeleg democrația nu ca instrument al cuiva, ci ca formă de viață. Vor putea ele stăvili noile valuri ale destrucției? Aceasta este chestiunea stringentă a zilelor de acum.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>