Cornel Ungureanu despre „Ursita” lui Pavel Dan (ediţia Podaru), în „Actualitatea literară”

„Actualitatea literară”, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, apare lunar, la Lugoj. Nicolae Silade (director) şi R. V. Giorgioni (redactor şef) coordonează o echipă redacţională formată din: Ela Iakob, Adriana Weimer, Constantin T. Stan, Mircea Anghel, George Motroc, Simion Dănilă, Maria Bologa şi Ionel Bota.
În aceste zile de mai a apărut nr. 92 al revistei, un număr consistent, ca de obicei, si variat ca tematică, în care semnează colaboratori de primă mărime: Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ion Buzaşi, Ovidiu Pecican, Radu Ciobanu, Mioara Bahna, Mihai Posada; Nicolae Panaite, Paul Govan, Floin Logreşteanu, Dan Floriţa-Seraciu, Nicolae Havriliu.
Cronica lui Cornel Ungureanu („Pavel Dan, la o nouă înţelegere”) ar merita citată în întregime, ceea ce, din motive lesne de înţeles, nu e posibil. Vom reţine, însă, pentru cititorii cotidianului „Răsunetul”, câteva idei esenţiale ce se desprind din cronica distinsului critic literar din Timişoara.
„Citesc volumul Ursita de Pavel Dan (nuvele, opinii critice, pagini de jurnal, corespondenţă, o cronologie în imagini, ediţie îngrijită de Aurel Podaru, prefaţă de Ion Vlad, apărut la editura Mega în 2017). Scriam altădată că între scriitorii care ar caracteriza «spiritul ardelean» numele lui Liviu Rebreanu este urmat de acela al lui Pavel Dan. Sunt în imediata apropiere. Aproape întotdeauna istoricul literar face precizarea că, dispărut deveme, Pavel Dan nu a dat măsura întregului talent: aşa că după Rebreanu apare – ni se sugerează – o fisură, un hiat, un loc aproape gol. Iată de ce Ion Vlad (Pavel Dan – Zborul frânt al unui destin, Ed. Dacia, 1987) pleacă de la următoarea propoziţie reparatorie: «Lectura nuvelelor şi a fragmentelor scrise pentru un poem epic neîncheiat nu pretinde, cred, nici un fel de circumstanţe atenuante: opera, atâta câtă este, rezistă în sine şi continuă să comunice cu semnificaţiile ei generoase într-un discurs original şi inconfundabil…».
Exegeţii au stârnit asupra proiectului şi a neîmplinirilor sale, Ion Vlad stăruie asupra celor împlinite. E o nouă înţelegere a scriitorului. Să ne oprim şi noi asupra proiectului pentru a sublinia încă o dată felul îă care, în deceniul imediat următor apariţiei Pădurii spânzuraţilor, apare un nou fel de a gândi literatura. Deceniul 1918-1928 fusese al continuităţii, deceniul 1928-1938 a fost cel al rupturii. Dacă primul deceniu după Unire fusese, pe de o parte, al Sărbătorilor, pe de altă parte, al dezamăgirilor, al doliului, deceniul al doilea este al proiectelor lansate de tineri. Odată împlinit idealul naţional, tinerii erau liberi să gândească la măreţia înfăptuirii.
Noul este cuvântul de ordine. În acest sens, deceniul este inaugurat de o anchetă a Tiparniţei literare intitulată Noua spiritualitate. Între privirea sceptică a lui Şerban Cioculescu (“O spiritualitate nouă? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţe spirituală a poporului român din clipa deşteptării lui din întuneric? Nu văd altceva decât conştiinţa latinităţii,de la cronicari şi culminând în pragul războiului. Data de 1 Decembrie 1918 alcătuieşte un trecut încheiat”) şi Lucian Blaga (“Noua spiritualitate există. Aşa de mult încât mă simt existând prin ea. Sunt în măsura în care există această nouă spiritualitate. Din parte-mi am încercat să-i sporesc mitul şi să-i adâncesc sensul: transfigurarea realităţii în toate poeziile, metafizica semnului din ultimele; orbul din Zamolxe, Isus- Pământul, anonimatul lui Luca, jertfa lui Manole…”), un număr de autori de primplan ai vieţii culturale afirmă sau contestă. Iorga, Rădulescu-Motru, Goga, Lovinescu, Ionel Jianu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian încearcă a defini într-un fel sau altul o sintagmă alunecoasă care prefaţează o devenire creatoare şi fixează o emblematică a deceniului care va veni. Valul de proiecte de la începutul deceniului al patrulea îşi pune problema cuprinderii întregului, a definirii unei noi lumi româneşti. Descoperirea unei noi profunzimi fixează atât proiectul blagian cât şi al mai tinerilor. În acest sens trebuie să înţelegem proiectul lui Pavel Dan, Ospăţul diavolului; ca o căutare a unui reper spiritual major. Spre deosebitre de atâţia alţi tineri ai deceniului al patrulea, el îşi propune drept spaţiu al său (de cercetare, de redefinire) Câmpia transilvană. Vrea să vorbească despre acest spaţiu în cadrul unui nou tip de discurs.” […].
“Prin descoperirea unui Centru – Câmpia transilvană - , prin afirmarea unei tipologii moderne, Pavel Dan se numără printre autorii care refuză tentaţia centrifugalului. Scriitorul încearcă, în sensul semnalat de Blaga, a spori mitul şi a adânci sensul noii spiritualităţi.
Marile scene ale spectacolului din Înmormântarea lui Urcan Bătrânul sau Priveghiul, de atâtea ori citate, propun un Deus ludens.
Scriitorul ardelean descoperă, prin Deus ludens, un Centru nou într-o literatură ardeleană modernă.” Apoi, o surprinzătoare şi inedită (cel puţin, pentru mine) observaţie a cronicarului, care mă face să înţeleg abia acum opţiunea lui Eugen Ionescu pentru editarea, în 1945, a lui Pavel Dan în Franţa, şi nu a unui Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, de pildă: “Poate că aşa ne explicăm mai bine interesul pe care Eugen Ionescu i-l purta lui Pavel Dan. Din acest unghi de vedere, comedia înscenată de Pavel Dan se întâlneşte nu doar cu a lui Eugen Ionescu, ci şi cu altele care accentuează, în centrul european, posibilitatea unui univers grotesc. Dar dacă, de pildă - de la Witkiewicz la Gombrowicz – şi ei înstalându-se sub semnul lui Deus ludens au în spate o tradiţie care îi numără, în urma lor pe Rabelais, Shakespeare etc., literatura lui Pavel Dan are în spatele ei spectacolul ţărănesc, dizolvarea spiritualităţii şi a comunităţii tradiţionale. Scriitorul român nu crede necesar a abandona satul, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea rurală îi oferă şansa unui demers unitar, neobişnuit prin patosul său «arhetipal».
Sporind mitul (dar şi prin patosul unei negativităţi destructive), el îşi găseşte puncte de plecare în opera lui Rebreanu (cu figurile fragmentare), dar şi a lui I.L. Caragiale, şi el interesat de figurile divergente ale satului românesc.”
Din informaţiile primite, Cornel Ungureanu semnează cea de a unsprezecea cronică a “Ursitei” lui Pavel Dan, ediţia Podaru.