Melania Cuc: Scrisul – între blestem și binecuvântare

De la leagăn până la mormânt, omul își croiește drum prin hățișul cuvintelor. Unii merg pe poteci simple, spunând povești doar nepoților, scriind poezii pentru ei înșiși. Alții, atinși de puterea cuvântului, pășesc în adâncul junglei lingvistice și caută în lume, dar și în suflet, acea lumină care cade altfel odată ce o așterni în litere, pe hârtie. Acela este Scriitorul. Lui îi este dat să mărturisească o lume.
Scrisul este vindecare și rană deopotrivă. Te curăță de neliniști, îți scoate din sânge durerea tăcerilor, dar îți fură tihna nopților. Când cuvântul ziditor vine de la sine, scriitorul simte că a prins o pasăre rară, iar pasărea creației cântă pentru oameni. Dar există și clipe când inspirația devine zid gros, un turn de fildeș din care vezi lumea cum aleargă, cum râde și plânge, dar tu nu-i poți atinge sufletul prin cuvinte. Comuniunea cu scrisul se face în taină, în singurătate.
Nu toți scriitorii sunt singuratici. Unii iubesc mesele lungi cu prieteni, vinul roșu, drumurile și întâlnirile cu cititorii, râsul liber și plânsul pe umărul celuilalt. Alții își găsesc pacea doar în lumina lunii și în foile albe. Și atunci vine întrebarea: de ce scriem?
Poate pentru a nu pieri cu totul ca specie gânditoare. Scrisul este încercarea de a opri clipa din fuga ei, de a spune lumii viitoare: Am fost aici. Am simțit. Am gândit. Am iubit. Apoi s-a făcut liniște. În fiecare carte, chiar și în cele modeste, se ascunde dorința de a lăsa urme pe nisipul vremii – urme pe care apa să nu le șteargă și vântul să nu le spulbere. Vocația de scriitor nu se învață la școală. Ea este sămânță sădită în ființă înainte de naștere. Sigur, facem școli, obținem diplome, pentru a demonstra că stăpânim știința conversației cu noi înșine.
Cât ,,plătește,, un scriitor pentru drumul succesului său? Poate cât prinzi între trei degete când te închini în biserică. Își răscumpără harul cu firimituri de aplauze, rareori cu frunze de laur. Alteori aude doar ecoul propriilor gânduri sau vede lumină în ochii unui cititor anonim. Sunt daruri suficiente pentru a continua să creeze lumi, fie ele și numai pe hârtie.
Am scris aici mai ales despre oamenii cuvântului, dar ei nu sunt singurii din familia creatorilor de frumos. Cei care țin în mână o pană, o pensulă, o daltă sau arcușul unei viori trăiesc și ei într-o lume cu fațete multiple. Pe de o parte, sunt oameni cu carte de identitate, cetățeni ai cetății. Pe de altă parte, în inima lor bate un ceas care măsoară altfel timpul de lucru. Puțini artiști mărturisesc starea de grație – revelația creației care îi subjugă la propriu. Pictorul muncește până îmblânzește lumina, sculptorul se întrece cu piatra, muzicianul schimbă tăcerea în sunete armonioase, iar scriitorul aduce sens din haosul gândurilor.
Scriem, pictăm, cântăm, dansăm… nu pentru a opri timpul, ci pentru a-l face să curgă altfel, cu sensul pe care acele ceasornicului nu-l pot da întotdeauna.