Damaschin Pop-Buia: Paradoxul digitalului

Nu știu cum le merge altora când se vorbește despre digitalizare, îmi închipui însă că nu puțini vor fi ridicând din umeri cu o oarecare resemnare, în sensul că asta e, aici s-a ajuns, dar nu mă privește personal. Și tocmai aici e baiul: ne privește pe toți și pe fiecare în parte, și asta pentru că digitalul a intrat în viața fiecărui individ, precum a făcut-o și la nivel de societate.

Îmi aduc aminte de ceea ce, cu destul de mulți ani în urmă, îmi povestea mama referindu-se la felul în care ridică ea banii de la bancomat. Era deja vremea când pensia nu mai venea în numerar, ci se vărsa în contul pensionarilor. Îmi povestea cam așa: Păi am acolo un om, dragu´ mamii, care păzește la bancă, îl rog să-mi scoată el suma de care am nevoie. Cum adică?, întrebam eu nedumerit. Doar pentru a ajunge la bani îți trebuie un cod PIN. Da, știu, i-l spun omului și el îmi scoate banii; îi dau de fiecare dată trei-patru lei. Doamne ferește și apără!, îi ziceam eu. Așa ceva nu am mai auzit și nici nu credeam că se poate întâmpla în Europa de astăzi. Cum să nu, doar multă lume face la fel, și niciodată nu am auzit să fie probleme. Și discuția noastră continua până unul dintre noi trecea la un alt subiect. Asta la telefon, de obicei duminica, când aveam și eu timp, că în vreme de săptămână programul îmi era (precum îmi mai este și astăzi) destul de încărcat. Anumite transformări au avut loc atât de repede, încât etapele dezvoltării în domeniul internetului și al telefoniei intraseră într-o zonă de interferență. Dintr-odată apăruse țăranul la târgul de joia, din Năsăud, cu mobilul sub clopul ăla verde, care îmi trezea amintiri plăcute, legate de tații noștri din vreme de copilăriei măierene. Ceva nu-i în ordine, îmi ziceam.

O altă poveste era cea cu taxiurile, apăruseră precum ciupercile după ploaie, și asta într-o localitate de munte, iar lelea Vicheria (nume luat la întâmplare, fără nicio conotație), pentru a ajunge la polog pe Fața Satului urca în taxi, iar cum grebla nu încăpea în mașină, îi scotea capătul pe geam. Pentru cei aflați „la vatră” această stare de lucruri devenise una normală, pentru unul ca mine însă, care veneam o dată în an la casa părintească, nu, totul îmi părea prea „dintr-odată”.

Pe vreme de liceu, ne distram de povestea un coleg din Dumbrăvița, cică lelea XY s-ar fi dus la Cluj, unde, printre altele a intrat și în magazinul „Central”. Scările interioare erau „ilustrate” cu manechini, din cauciuc și alte materiale plastice, îmbrăcate, desigur la modă. Lelea a vrut să intre în vorbă cu una dintre figurile întruchipate de manechini, dar figura nu, și nu. Consternată, femeia din Diug ar fi avut următoarea reacție: D´ apo, oare ce i-am făcut la doamna asta, că nu vrea nicicum să grăiască cu mine?, i-ar fi spus unei consătene cu care venise la Cluj.

Ei, de aici până la ceea ce am trăit în aeroportul din Someșeni, în urmă cu aproape doi ani – mă luase bunul meu frate, care parcase mașina în Parking-ul aparținător, iar la ieșire nu a mai trebuit să introducă tichetul cu taxa achitată în automat, bariera s-a ridicat pur și simplu – e cale, nu lungă, ci astronomică. În țara noastră s-au ars anumite etape, alinierea la standardele europene a avut loc foarte rapid. Cel puțin în unele domenii. Colegul de birou, de exemplu, îmi povestea că are pe calculatorul personal un program antivirus din România, și încă unul pentru care plătește o taxă deloc neglijabilă.

Nu vreau să mă refer aici la contrastele sociale instaurate în țară, de asta se vor fi ocupat și se ocupă atâția ziariști, iar tema este una inepuizabilă. Vreau, în schimb, să aduc aminte că și în Occident au existat asemenea faze de modernizare, care au creat pane în rândul populației și care, privite cu ochii de azi, par incredibile ori cel puțin iscă râsul. Îmi vine în minte o întâlnire cu niște prieteni de familie de aici, din Germania. Îi aveam ca oaspeți, atmosfera era una degajată, mâncaserăm și stăteam la un pahar de vin. Povesteam ba de una, ba de alta, iar la un moment dat venise vorba despre diferențele mari de mentalitate dintre sat și oraș din România, aspect care, mie la vremea aceea, prin anii 2000, în Germania nu îmi era cunoscut, din punct de vedere arhitectural nu se văd cine știe ce diferențe, ziceam eu. Cu excepția orașelor mari, în primul rând a metropolelor. Ba da, m-au contrazis aceștia. Mama, spune prietena noastră, când a intrat pentru întâia oară – la banca a cărei cliente era -  într-o sală mică, în care nu se afla niciun angajat, a spus totuși un Grüß Gott (formulă de salut frecventă aici, cu înțelesul de bună ziua) uitându-se în direcția distribuitorului de bancnote, care, și el, precum manechinele de la „Central”, se încăpățâna să tacă. Am râs cu toții.

Un polonez, scriau ziarele într-o vreme, s-ar fi trezit după ce stătuse zece ani în comă într-un spital din Varșovia. Când a ieșit pentru prima dată din nou între oameni, spunea că lucrul cel mai ciudat i s-a părut comportamentul semenilor, care țineau ceva la ureche și vorbeau. Ca la telefon, mai adăugase el. Păi aparatele astea sunt telefoane, numai că ele-s mobile, o replică la care omul s-a arătat foarte uimit. „Dormise” exact în perioada în care se instaura telefonia mobilă.

Evoluția a continuat și-și vede de drumul ei. Mă refer la domeniul IT. Digitalizarea este un proces aflat în curs de desfășurare. Pentru a profita de ea însă, trebuie mai întâi să-i găsești, ori să-i dai forma necesară. Paradoxul: de când cu ea, cu digitalizarea, care promitea că totul va deveni mai rapid și mai simplu, lucrurile stau exact invers! Cel puțin deocamdată. În domeniul în care lucrez (arhivistică), „obiectele” trebuie mai întâi trecute prin procesul de digitalizare, pregătirea lor în acest sens este anevoioasă, ele trec mai întâi prin mâna omului. Abia după ce procesul va fi finalizat, accesul va fi, într-adevăr, unul simplu și rapid. Bineînțeles interacțiunea se va face ținând cont de legislația și politica de confidențialitate în vigoare. În unele domenii succesul este imens, bunăoară operațiile asistate de computer, ori diferitele instrumente din medicină, cum ar fi RMT (magnetorezonanță). Dar nu vreau să merg aici și acum în profunzime, nu sunt autorizat. Ca user obișnuit însă îmi fac anumite griji în privința puterii cu care este învrednicită inteligența artificială. Mă refer la faptul că ea însăși va putea genera un produs care să îi semene. Doamne ferește ca produsul ei să fie îndreptat înspre distructiv! Exclus nu este, din păcate.

De când cu digitalizarea, o programare la doctor in Germania a devenit o provocare. Îţi trebuie răbdare de fier, pentru a trece cândva de muzica pe care o auzi la telefon. Dacă o ai, eşti un om norocos, și faci parte dintr-o minoritate. Cel târziu când vei afla care este proximul termen disponibil - la medicii de specialitate uneori o jumătate de an (!), - nervii tăi vor ceda și îți va veni să îi bagi undeva. Scurt, neaoș, româneşte! Te abții și te îngrozești la gândul că dacă vei bate la altă ușă te așteaptă același scenariu.

Doamne ferește să se deregleze ceva în lumea asta a digitalului, căci, până se găsește cineva care să îi vină de hac, poate dura o veșnicie. Și atuncea cum rămâne cu „mai rapid și mai simplu”, oare?

Dar să nu subestimăm marile avantaje ale științei din domeniu; ele sunt nenumărate și de un ajutor indiscutabil. Între timp, un agent al inteligenței artificiale poate să facă traduceri (unele, într-adevăr, hilare, chiar comice), altul poate crea poezii (!) și or mai fi o sumedenie de atribute care fac parte din echipamentul cu care sunt dotați. Un lucru rămâne clar: ea nu simte, este mecanică, rece, metalică, lineară și lucrează în funcție de datele cu care a fost „îndopată”. Nimic mai mult. Ea nu va spune niciodată oh, ce frumos!, ori, dacă totuși o va face, aceasta se va întâmpla pe un ton de lemn ori de metal. Așa că simțirea nu îi este dată, și nici creativitatea, acestea sunt și rămân bunuri date în exclusivitate omului. Așa că să ne vedem de frumosul și de greul nostru, de suișurile și coborâșurile, de zorii și de apusul fiecărei zi. Man lebt ja nur ein mal! (Trăim numai o dată).

Damaschin Pop-Buia

Ostfildern, 31 August 2025

Damaschin Pop-Buia