( Interviu aniversar- 70 de ani) Olimpiu Nuşfelean: Cea mai mare fereastră spre lume mi-a deschis-o cartea
Rep.: - Care a fost cea mai frumoasă aniversare a zilei de naştere de până acum?
Olimpiu Nuşfelean: - Cred că cea mai frumoasă zi, pe care atunci nu am perceput-o, a fost ziua de vineri când m-am născut. Dar, în general, toate zilele mele de naştere sunt frumoase. Le petrec într-un grup restrâns, cu oameni apropiaţi, cu familia şi câţiva prieteni.
Rep.: - Ce reprezintă pentru dumneavoastră acasă?
O.N.: - Înainte şi după Bistriţa, acasă este satul Şieu Sfântu. Acasă înseamnă timpul regăsit pentru ai tăi, acasă înseamnă timpul regăsit pentru citit şi scris, înseamnă spaţiul acela pe care eu îl găsesc într-un fel complet, unde este dealul, şesul şi râul. Când am fost acasă, am luat-o pe Lessy, căţeluşa noastră, şi am mers la Şieu, la râu. Am găsit apa curată, chiar foarte caldă. În acea zonă, unde mă scăldam şi în copilăria, m-am bălăcit în apa adâncă. Nu ştiu dacă voi reuşi să evoc viaţa de acolo, să dator într-un fel. Am început un roman, în care tangenţial am făcut poate trimiteri la spaţiul respectiv, la oamenii de acolo, dar nu i-am dedicat o creaţie aparte, pe măsura importanţei acelui loc. Acasă este, parafrazându-l pe Ana Blandiana, coala A4, caietul în care îţi treci gândurile, trăirile, acasă este limba în care scrii, în cazul nostru limba română.
Rep.: - Spun un cuvânt „copilăria” şi vă rog să dezvoltaţi în jurul lui.
O.N.: - Când vorbeşti despre copilărie eşti tentat să foloseşti metafore. Copilăria este un spaţiu mirific. Am avut o copilărie normală şi frumoasă. Normală, pentru că am locuit mult timp la sat şi am fost prins în evenimentele de acolo – mersul cu vitele, dusul calului de căpăstru la fân şi la plug – lucruri obişnuite, după care mă retrăgeam la citit. Mi-a făcut foarte mult să citesc de când eram mic. Îmi amintesc că, prin clasa a III-a sau a IV-a, bunica ne-a luat de mână pe mine şi pe sora mea şi ne-a dus la un tânăr venit din armată care a venit cu foarte multe cărţi. Împrumutam foarte multe cărţi de la biblioteca de la Căminul Cultural. Printre cărţile împrumutate s-au aflat şi un volm cu Povestirile lui Ion Creangă. În timp, lecturile s-au acumulat. Pe Mihail Sadoveanu l-am citit fie acasă, fie când eram cu vitele la păscut. Tot prin clasa a IV-a am scris primele poezii, inspirate oarecum de Eminescu. Nu sunt de publicat, sunt, aşa, conjuncturale. M-am format într-un spaţiu cu reguli bune de viaţă, cu mersul duminică la biserică, cu ajutorul dat părinţilor, cu iubirea pentru carte, carte care îţi putea deschide un drum , fereastră pentru lume. Cea mai mare fereastră spre lume mi-a deschis-o cartea, iar această fereastră a rămas deschisă de-a lungul vieţii. Cum poţi privi mai bine lumea decât prin cărţile de călătorii? Cum poţi privi în sufletul omului decât citind un roman cu încărcătură psihologică? Cum poţi cunoaşte felul omului de a fi decât printr-o carte? Cum îţi poţi împlini sufletul fără să citeşti o poezie, cu ajutorul căruia poţi descoperi alte spaţii de trăire. Mai am o soră, mai mică decât mine cu 3 ani, care a venit pe urmele mele, în sensul că atunci când eu am terminat Filologia, a venit şi s-a înscris şi ea, s-a făcut şi ea profesoară. A fost profesoară de franceză la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”. Sora mea a acordat foarte mult timp şi energie activităţii ei de dascăl, pregătirii pentru ore şi programului ei de a face ceva pentru elevii cărora le-a predat franceză sau le-a fost diriginte.
Rep.: - Aţi fost un frate protector?
O.N.: - Probabil, în anumite momente. Dar nu am conştientizat foarte mult acest fapt. Când creşti într-o viaţă foarte bine stabilită, unele lucruri ţi se par fireşti. În momentul în care era nevoie sau trebuia să ajut, bineînţeles că încercam să fiu protector, la fel cum şi ea faţă de mine avea aceeaşi protecţie sau un alt tip de protecţie, protecţia surorii, care are un simţ special pentru asta.
Rep.: - Pentru a completa tabloul familiei, vreau să vorbim puţin despre mama şi tata. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră mama şi tata?
O.N.: - Este o întrebare firească şi grea. Această relaţia înseamnă totul. Vin momente de amintiri, de trecere în revisăt, în care poate încerci să coantifici ce au însemnat şi ce înseamnă ei. Când te gândeşti la câte sacrificii au făcut ei în timp? Am apreciat la ei dragostea lor pentru învăţătură, credinţa lor în faptul că ne-au educat bine. Niciodată nu au pus sub semnul întrebării acţiunile mele, mereu îmi spuneau că au încredere în mine. Deşi am purtat în studenţie părul mai lumg, părinţii niciodată nu mi-am spus să mă tund. Acum, când mama nu mai e, am început să văd lucrurile altfel. Viziunea mea despre lume şi existenţă era aceeaşi de pe la 16-18 ani. DE multe ori discutăm cu ai mei cum putea mama să ţină gospodăria, găinile, porcii, să ducă laptele la lăptărie, mergea la câmp, făcea de mâncare, aduce vitele de la câmp, făcea curăţenia, spăla rufele. De unde avea atâta energie? Este foarte greu să cuprinzi asemenea lucruri în câteva cuvinte. Tata era toată ziua în brazdă. Şi acum se trezeşte la 5.30 şi uneori dormea 2-3 ore pe noapte. Mergea cu noaptea-n cap la cosit. Aşa era viaţa. Tata avea o consideraţie deosebită pentru cei care vroiau să înveţe. Un om care trăieşte la ţară, a făcut 7 clase, poate să aibă o concepţie despre viaţă, despre felul de a fi, foarte bună, care poate concura cu concepţia oricui, cu orice filozofie despre viaţă.
Rep. : - Ce a preluat Olimpiu Nuşfelean din caracterul mamei şi al tatălui?
O.N.: - Foarte multe lucruri din felul lor de a fi se regăsesc în mine, dar nu te gândeşti la ele. Amândoi ţineau la lucrul bine făcut, amândoi ţineau să fie în rând cu toate, să-şi facă lucruri pentru casă, aveau putere de muncă, ştiau să facă sacrificii pentru felul de a fi. Tata a fost un foarte bune meşter, deşi era plugar. Avea toate uneltele de tâmplărie şi îşi făcea singur sanie. Mama avea dragoste, sacrificiul pentru familie, o mare înţelegere, ea asigura relaţiile familiale bune. Sunt nişte lucruri la care încă trebuie să mă gândesc ca să le spun. E greu de vorbit.
Rep.: - Puţini sunt scriitorii care se gândesc la meleagurile natale.
O.N.: - Fără să vrei te simţi legat de locurile natale. În atitudinea sau concepţia mea estetică încerc să îmbin această latură a ruralismului, în orice sens ar putea fi luat, şi al modernităţii. Prin scris m-am legat de modernitate de la început. M-a interesat latura artistică a literaturii, poezia, proza, teatrul, dar sunt şi preocupările mele legate de eseu şi de anumite concepţii filozofice, de teoria literaturii. Am citit foarte multă literatură română şi scriitori francezi care nu erau traduşi la un moment dat. Legat de sat trebuie să spun că, dincolo de copilărie, adolescenţă, totdeauna am am avut acest spaţiu în suflet, deşi, indiferent unde mergeam – la Cluj, în Bucureşti – nu am simţit dorul de casă. Prin atenţia acordată cărţilor sper că sunt destul de bine racordat la modernitate. De fapt, pe la începuturile scrisului meu, cineva, într-un comentariu literar am fost numit „un rural cultivat”. M-a amuzat sintagma, dar acest spaţiu nu-l poţi nega. El te formează şi eşti legat de el. Îl consider cu spaţiu complet. După facultate, am stat un an acasă, timp în care am citit destul de mult. Mi-am început activitatea la Şieu Odorhei, am făcut naveta 2 km, ca dascăl de franceză, unde am lucrat 5 ani. Pe urmă am predat mai mult română. Locuind la Şieu Sfântu, eram abonat la presa literare şi la unele publicaţii franţuzeşti la care puteai avea acces la vremea respectivă. Însă, publicaţiile franceze veneau mai repede decât cele literare de la Bucureşti. În acelaşi timp, eram abonat la Biblioteca Franceză de la Bucureşti, de unde, fie când mergeam la Bucureşti luam 3-4 cărţi, sau le primeam prin corespondenţă. Funcţiona foarte bine, de acasă trimiteam o scrisoare în care solicitam 3-4 titluri, pe care le primeam ulterior. Astfel, am putut ţine lecturii vii şi să mă formez în direcţia gândită de mine.
Rep.: - Cât de important este cititul în formarea personalităţii?
O.N.: - În ultimul timp se discută mult despre acest aspect. Eu sunt un cititor atipic, poate citesc mai mult decât alţii. Dar eu, ca şi scriitor, consider că trebuie să citeşti, să te documentezi. Dar cititul, ca exerciţiu de formare, prin actul de cultură pe care-l operezi, prin informaţia obţinută din carte, e o chestiune de atitudine, de prezenţă în lume. Nu poţi spune că la ora actuală trebuie să renunţi la carte pentru că nu mai este importantă. Lectura nu constă într-o strictă documentare. Dacă ai nevoie de o informaţie, o cauţi pe internet. Dar, de când e lumea, într-un fel sau altul, oamenii au citit, s-a format şi prin lectură. Nu poate să dispară un astfel de obicei în câţiva ani. De când s-a scris Iliada, toată lumea citeşte, se studiază. Trebuie să cunoşti mitologia. Nu poţi să trăiaşti fără să ştii cine a fost Zeus. Trebuie să ai un bagaj de cultură generală. Lumea e construită pe mituri, dar marile mituri există. Cultura îţi oferă instrumentul de a te raporta şi de a fi o fiinţă culturală. Tinerii, cred, sunt derutaţi. Ceea ce mă pune pe gânduri este că tot noi i-am învăţat, sau nişte teorii explicate greşit i-au învăţat greşit. Problema, la un moment dat, problema nu este doar că nu citeşte, ci faptul că sunt foarte reduşi, au nişte ţinte foarte banale, deloc provocatoare. La ora actuală greşeşte şi şcoala, lucrând de zeci de ani în învăţământ, nu numai la catedră ci şi la Casa Corpului Didactic, la un moment dat nici nu ştii ce să mai scrii, pentru că lucrurile avansează coborând o scară. Trebuie să ne oprim şi să învăţăm să creştem din nou. Sunt lucruri oarecum, în aparenţă banale. Se cere disciplină. Dar disciplina nu înseamnă îngrădirea libertăţii individului, ci înseamnă deschidere, a face un câmp limber pentru toţi. Disciplina muncii este să gândeşti şi să faci acel lucru, să nu-l abandonezi. Disciplina înseamnă atenţie, cooperare, curiozitate. Bineânţeles, cu mai poţi lua indicatorul şi să-i dai în palmă elevului. Eu aşa mi-am început şcoala. Am primit şi eu de câteva ori în palmă, mai rar, dar am primit. Dar nu am dat în judecată profesorul. Sunt unele derapaje care în aparenţă pot fi simpatice, le poţi privi cu o oarecare simpatie, curiozitate, dar ele duc spre disfuncţii foarte mari. Ajungem să fim într-o societate pe care nu o mai poţi stăpâni. O stăpâneşti prin lege, prin conştientizare a importanţei fiecăruia.
Rep.: - Cum a fost când v-aţi văzut prima carte tipărită?
O.N.: - Editarea unei cărţi, nici în perioada în care am debutat eu, nu s-a produs spontan. La prima carte am depus la edituri două manuscrise de poezie care a utot fost amânate. Prima carte de versuri a fost bătută la maşină, se numea „Sat natal”, pe hârtie cretată, coperţile legate cu pânză. O altă carte de versuri a fost predată la Editura Dacia, care, de asemenea, a tot fost amânată. La un moment dat am scris un roman. Am terminat manuscrisul, i l-am dat la Dumitru Radu Popescu, era redactor şef la revista „Tribuna”, care, după ce l-a citit m-a sunat şi m-a chemat la Cluj. Am mers la redacţie la „Tribuna” şi mi-a spus că e o carte de proză şi mi-a spus s-o duc la editură. Am dus-o la editură şi am mai aşteptat vreo doi ani. În momentul în care am făcut corectura la carte, unul dintre tipografi mi-a legat-o şi am arătat-o aşa legată la lectorul de carte, care mi-a spus să nu mă dau mare, pentru că cartea încă nu e tipărită. E o poveste de neuitat. A apărut cartea, am făcut lansarea la Bistriţa şi pe urmă am mai publicat două cărţi de proz, o carte de povestiri la Editura Albatros şi un roman, după care am trecut la versuri. Anul trecut am început să public şi eseuri. Dar prima carte a ieşit cu greu, dar am primit şi nişte bani, cam salariul unui profesor pe un an. Acum e mai greu cu banii.
Rep.: - Vă mulţumesc, vă dorim sănătate şi să dea bunul Dumnezeu să vă duceţi toate proiectele mai departe.
Citiţi şi:
- (Interviu, de Crăciun, în exclusivitate) Prefectul Mica Oprea: Ceea ce fac, fac cu drag. Îmi place să fiu corectă şi demnă. Sărbători cu pace şi lumină!
- Olimpiu Nuşfelean, directorul „Mişcării Literare”: Pandemia, ca temă literară, va genera multe opere
- Grigore Culian, manager New York Magazin: În Statele Unite nu poţi răzbi prin minciună şi impostură
- De vorbă cu Mircea Daroşi, la 70 de ani, despre destin şi cultură
- Ioan Borşa(ultimul interviu): Dacă ar putea omul să fie ca albina
Adaugă comentariu nou