Gavril Moldovan, în călătoria cunoașterii

De câțiva ani buni, scriitorul Gavril Moldovan a ieșit din lumea presei, călătorind pe aripile amintirilor, captivând cititorii prin poveștile prezentate, multe culese din pădurea  Ghinzii, unde găsește căldură sufletească și dragoste de viață.

Se implică emoțional scriind jurnale, (până în present, trei la număr), beneficiind de memoria bună ce o deține și nu reușește să uite episoade din perioada de mult apusă, din satul cu peste o sută de ceferiști - Cociu, unde dincolo de ficțiune prezintă cazuri reale de pe ulițele satului cu personalități marcante și influențe ale vremii.

Prin jurnale, prietenul meu Gavrilă, a găsit o nouă cale de a accede la nemurire, cu instrumente ale propriului său gen, instrumente ce dovedesc că viața sa interioară este mai densă și tot mai creativă  ca oricând altcândva. Prin  jurnalul său simte că trăiește cu adevărat printr-un tezaur de optimism ce alimentează energia omului prin romanul propriei sale vieți. Imortalizează experiențele, se autoanalizează, își amintește de prima iubire, de prima întâlnire, își transpune sentimentele printr-o tehnică narativă inedită, cu imagini distorsionate ale propriului eu, în care poate nici el însuși nu se recunoaște uneori, scrie poveștile satului, ale anilor de școală și mai ales activitatea din cenaclul Echinox, cu insistențe asupra zilelor ECHINOX 50, relații cu colegii de la filologie, relații de bună prietenie, care dăinuie și azi, întâmplări plăcute și mai puțin plăcute, arată povești de familie cu lucruri trăsnite din partea nepoților, povestiri de la locul de muncă, într-un cuvânt, își amintește cum și unde a început totul, amintiri plăcute peste ani și ani.

Prin jurnal, Gavril Moldovan și-a regăsit o stare de monolog, căutând în memorie cuvinte potrivite, stări, decepții care-l electrizează și îi dau avânt spre structuri scrise și foarte bine triate și rânduite frumos, ca la paradă. Vorbește la superlativ despre dascălii săi de la Cociu, de la Năsăud și de la Cluj, de colegii săi, cu atâta dorință de a cunoaște, de a fi de folos satului și țării și-și pune mereu întrebarea: De ce prezentul nu-i pe măsura trecutului?

Citind jurnalele lui Gavril Moldovan, găsim în ele un critic dornic de a scoate răul din inimile semenilor noștri, de a distruge cuibul de energie negativă chiar din breasla scriitoricească, unde mai sunt ranchiunoși, care stau într-un colț și fac pe nebunii, spun lucruri neadevărate, de parcă am fi blestemați să ne scoatem ochii unii la alții, bat întruna la porțile literaturii, dar fără nici un succes. Il așează pe podium pe Alexandru Uiuiu, ca cel mai talentat prozator, poate cel mai bun scriitor bistrițean, care prin cartea „Țara ascunsă”, mărturisește  calitatea lui de a fi și în viitor în atenția cititorilor. Lucruri bune despre omul de aleasă omenie Valentin Raus, descendent de la poale de Țibleș, rudenie cu soția mea, de pe Valea Zăgrii, din Zagora în limba slavonă, adică După Deal cum explică Nicolae Drăganu, un afront la adresa scriitorilor de ieri, care prin artă vindecau sufletele, iar medicina pe care a îmbrățișat-o zăgreanul, devenit bârgăoan, este  arta care vindecă trupul.

Într-una din zile, a citit în „Dilema” atacul aspru a lui Alexandru Dobrescu la adresa unor neinstruiți care pun sub semnul întrebării calitatea de poet național a lui Eminescu, care niciodată nu va fi depășit și întotdeauna va fi capabil, prin opera lui să stârnească emoții.

Sunt bine plasate cele 22 de interviuri luate unor scriitori: Gheorghe Grigurcu, Nicolae Breban, Cezar Baltag, Constantin Cubleșan, cât și dialogul telefonic cu criticul literar Mircea Popa din Cluj despre – Avamposturile Marii Uniri, Ed. Școala Ardeleană, 2017, precum și un atac la adresa lui Lucian Boia și Sabin Gherman, necunoscători a istoriei patriei.

Acest azilant al crângurilor, ce se ascunde într-o lume de oxigen și frunze, publică un atac al lui Alexandru George la adresa președintelui Academiei Române, Eugen Simion, cum că instituția sub domnia lui ar fi devenit o dictatură, cum reiese din „Luceafărul” nr. 1( 725).

Amintiri, amintiri din Aula Universității, despre cursurile de înaltă ținută susținute de prof. Mircea Zdrenghea, Octavian Șcheau, Dumitru Pop sau Ion Vlad, născut în satul Archiud, comuna Teaca, care dacă îți dădea notă de trecere, erai considerat absolvent de filologie, profesorul care a dat un valoros produs pedagogic și scriitoricesc, amintind doar câteva cazuri: Ion Pop, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, Aurel Savu, Marian Papahagi, Ion Simuț, Ștefan Manaria, Mircea Muthu, Ion Vârtic, Doina Curticăpeanu, Nicolae Oprea, Constantin Hârlov, Al. Cristelecan, Ștefan Damian, Tudor Dumitru Savu, Vasile Igna, Mircea Popa, Vasile Voia, Constantin Cubleșan, Ilie Rad, Teofil Răchițeanu, Irina Petraș, Cornel Robu, Marta Petrau, Horia Bădescu, Corin Braga, Ion Iuga, Andrei Moldovan, Adrian Popescu, Ioan Papuc, Virgil Bulat, Ruxandra Cesereanu, Radu Mareș, Petru Poantă, Ion Mircea, Eugen Uricaru, Vasile Sav, Vasile Sălăjan, Alexandru Vlad, Nicolae Băciuț, Ion Cocora, Ioan Alexandru, Dinu Flămând, colegi pe care autorul jurnalului îi are în memorie ca generația de aur a filologilor clujeni, printre care se află și scriitorul zilei Gavril Moldovan, oameni cu o proprie filozofie de viață ce au  înnobilat limba română, devenind simboluri ale magiei cuvântului rostit și scris.   

Bucură-te scris latin

Că pe valea dulce-amară

N-ai venit ca un străin,

Ai venit la tine-n țară

Și la frații tăi.

Gavril Moldovan are dorința de a cunoaște și imortaliza mai multe lucruri, formând o lume nouă într-un proces continuu de dezvoltare a personalității sale. Jurnalul său este un instrument care ne ajută să descoperim cauzele eșecurilor, cât și progresele înregistrate de-a lungul călătoriei noastre prin viață. Este o călăuză ideală pentru luarea deciziilor de astăzi, care ne vor oferi o zi de mâine mult mai bună. O viață care merită trăită este o viață care trebuie înregistrată.

 Cine scrie un jurnal se distinge de restul lumii și reușește să înfăptuiască lucruri extraordinare, pavează drumul spre succes, redă bilanțul realizărilor sale cât și a eșecurilor, își exploatează potențialul la maxim, fiind ca un prieten bun la care te poți jelui, căruia îi poți spune totul fără frică, o formă de rezistență în lupta cu timpul, care închide emoții și experiențe. Orice vârstă este importantă, că viața ne oferă mereu noi și noi ocazii, care merită închise într-o eternitate în noi și în scrierile noastre.