Istorioarele unei Mari Istorii

Virgil RAȚIU

Istoria Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma (începută la anii 1700) este o istorie eroică. De 30 de ani din 1990 încoace istoria Bisericii care a dat tuturor românilor învățăturile Școlii Ardelene, vestita Școală Ardeleană, supraviețuiește în pofida numeroaselor piedicilor juridice, economice, spirituale care i-au fost și îi sunt puse din partea te miri cui, de la „istorici moderni”, de la persoane de influeță, cu gir politic, la unele instituții ale statului. Este vorba în cele din urmă de o serie întreagă de atutudini prin care BG-C este marginalizată cu intenția clară că doar-doar poate fi scoasă din memoria națională, din memoria culturală a națiunii. Vorbim de o istorie eroică în contradicție directă cu opinia unor istorici contemporani care propovăduiesc desnaționalizarea țării prin ștergerea sau „re-modelarea” trecutului istoric al românilor, inși care declară studiul istoriei un act de ficțiune și de coagulare a unui șir de legende și mituri, de forma Iliadei, Odiseei și donquijotismului. „Gânditori” contemporani declară studiul istoriei și cúlturile eroice curată pierdere de vreme, care ar estompa și distorsiona percepția perspectivei umane asupra viitorului, căci numai acestea trebuie să troneze în vizorul noilor generații: dezvoltarea și progresul uman. Îndemnul la negarea trecutului istoric al unui neam, al unei națiuni este, evident pentru orice om cu mintea luminată, o formă de rațiune/presiune criminală asupra conceptelor și realităților a ceea ce înseamnă umanitate, națiune, național și asupra a ceea ce definesc vocabulele: etos, român, românesc, tradiție, credință etc.
O privire atentă asupra manualelor de limba și literatura română este suficientă pentru a constata că studiul fenomenului Școla Ardeleană, cu tot ceea ce cuprinde literar, istoric, teologic și spiritual, au fost trecute pe linie moartă, tendințe izbutite cu concursul direct al Ministerului Educației (câte or fi fost ele de-a lungul a trei decenii!) și, tacit, al Bisericii Ortodoxe Române. (Zadarnice protestele Bisericii Greco-Catolice înaintate instituțiilor abilitate cu educația națională!) Generațiile de astăzi nu au habar ce a fost, ce a însemnat și ce triumf am dobândit noi românii prin corifeii Școlii Ardelene, prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, prin afirmarea deplină a limbii române și a culturii românești, a limbii vernaculare. (Și pare că nu intenționează nimeni să observe și să denunțe faptul că imediat cu eliminarea/marginalizarea Școlii Ardelene din studiul gimnazial și liceal, maghiarii, ungurii, prin UDMR, mai mult sau mai puțin zgomotos, repede au pus în loc steagul secuiesc!)
Cu referire directă asupra istoriei Bisericii Greco-Catolice sunt scrise narațiunile din volumul „Istorioare dulci și amare” de Liviu-Simion Pop (Editura George Coșbuc, Bistrița, 2019). Sunt evocate în proze figurile emblematice ale Bisericii, de la episcopul Anatanasie Anghel (anii 1700), de la episcopul Petru Pavel Aron, la nobilul prelat român Inocențiu Micu, de la Avram Iancu, Gheorghe Șincai, Simion Bărnuțiu, Andrei Mureșanu, la cardinal Iuliu Hossu și cardinal Alexandru Todea. Școala Ardeleană a însemnat trezirea conștiinței naționale a românilor, exprimarea latinității limbii române, a rădăcinilor românești întinse până la Roma antică, minunea ivirii și supraviețuirii poporului român ca parte a Europei străbune. Prin Școala Ardeleană cuvintele Neam și Țară au devenit pentru toți românii sfinte și de netăgăduit. Sunt evocate de către Liviu-Simion Pop în scurtele sale proze istorice, istoriografice – asemănătoare povestirilor lui Sadoveanu, Delavrancea sau Dumitru Almaș –, alături de figuri de preoți martiri ori supraviețuitori, de înalți prelați ai Bisericii, figuri emblematice de țărani, fie din Maramureșul străvechi și Mureș, fie din Bihorul eroic ori din Banat și Făgăraș, cu toții luminați de la farurile înaltelor învățături venite de la marile școli ale Blajului, Mica Romă Românească, Virtus Romana Rediviva, evocată atât de dulce de Mihai Eminescu, poetul mulțumind Dumnezeului că i-a fost dat să vadă, să viziteze această sfântă, istorică localitate – Blajul.
Autorul nu ocolește în povestirile sale – încărcate de forțe epice nu de puține ori euforice, dar pline de simțăminte patriotice, romantice, iluministe, idealiste, de respect și admirație –, numele unor istorici și literați, oameni de seamă ai țării care au elogiat darul pe care l-a oferit României și națiunii române Biserica Greco-Catolică și bravii ei făuritori.
Mircea Eliade: „Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-a mai putut-o nimici; de generații ea face parte din însăși conștiința noastră de Români. Limba, literatura și cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge și cu cât geniu o știe numai istoricul care și-a închinat viața cercetând această epocă eroică”. Nicolae Iorga (în «Istoria Bisericii...», 1908): „În limba română au rămas dovezi despre originea latină a creștinismului românesc, care departe de a fi împrumutat de la neamuri mai noi, ca bulgarii, au fost unul dintre mijloacele prin care s-a întemeiat poporul nostru, al românilor”. În urma acestor conștiente afirmații, care pun peceți românești peste tot, oricine își poate închipui satisfacția pe care au trăit-o rușii (sovieticii) și alte neamuri din jurul României în momentul când la 1 decembrie 1948 guvernul P. Groza și ai săi au scos în afara legii Biserica Greco-Catolică, aruncând-o în catacombele închisorilor! La fel, astăzi, mulți pot jubila, ba chiar radiază în jurul ideii și realității că Biserica Greco-Catolică și conștiința ei, Școala Ardeleană, sunt ținute de statul republică încă sub obroc!
Scrieri asemănătoare au semnat mulți oameni vrednici ai țării: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Petre Țuțea, Dimitrie Cantemir, A.D. Xenopol, Eugen Lovinescu și lista pare nesfârșită. Nu mai vorbim de alesele expresii adresate Grădinii Maicii Domnului, România, de Sfinții Părinți Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc. Actualul lider spiritual al Romei a decretat la 19 martie 2019, apoi la Blaj, recunoașterea martiriului celor 7 episcopi greco-catolici pieriți în închisorile vechiului regim și trecerea lor în rândul Fericiților.
Volumul „Istorioare dulci și amare” de Liviu-Simion Pop este necesar ca formă de informare publică, de propagare a cunoștințelor de istorie și de cultură nemutilate, istorioare care pot suplini carențe din bagajul educativ al generațiilor prezente, primind mai multe dovezi din trecutul spiritualității românilor, accente cardinale despre credința și vocația religioasă a poporului român.

Comentarii

22/03/20 09:44
Tănasă Tudoran

Mă interesează istoria anterioară anului 1700, a bisericii greco-catolice din Transilvania. Eu nu cred că înainte de anul 1700, nu erau români în zonă și nici credincioși creștini. Ce culte ființau în Ardeal, aparținând românilor înainte de instalarea austriecilor la cârmuire? Nu doresc informații cu jumătăți de măsură! Consider că nu este o rușine a se recunoaște că anterior, greco-catolicii au fost ortodocși de rit oriental. Trecerea au făcut-o voluntar ori forțați de autorități și, ierarhi, care nu voiau pierderea privilegiilor, atâtea câte au fost?. Schimbarea religiei strămoșești nu este o faptă de laudă, din contră.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5