Scrisorile de pe front ale unui veteran de război

        Cei care ne-au lăsat mărturii despre faţa nevăzută a războiului, sunt veteranii de război, martorii evenimentelor trăite pe câmpul de luptă, în tranşeele bântuite de suferinţe şi învăluite de  umbrele morţii. Mărturisirile celor care au supravieţuit acestor orori, dar mai ales scrisorile şi cărţile lor poştale trimise de pe front celor dragi, sunt documente cărora multă vreme nu li s-a dat importanţa cuvenită. Din ele se poate desprinde atitudinea soldaţilor faţă de război, dar mai ales mesajele şi sentimentele lor de dor, de iubire şi de teamă că până la următoarea scrisoare expeditorul poate fi ucis. Istoria trăită de fiecare soldat în parte compune istoria celor peste o sută de ani ce s-au scurs până astăzi de la prima conflagraţie mondială. Sunt unul dintre cei mulţi care mai păstrează în cufărul de lemn mâncat de carii asemenea scrisori legate cu sfoară şi îngălbenite de vreme. Ele sunt scrise de obicei cu creionul negru sau chimic pe un petec de hârtie cât palma, pe care încăpeau doar câteva cuvinte pline de afecţiune adresate familiei : ,,Dorită familie’’, ,,Iubită soţie’’, ,,Dragi părinţi şi iubiţi copilaşi’’, etc. Un exemplu ieşit din comun este cel al veteranului de război Gavrilă Istrate  din Nepos, tatăl renumitului cărturar Gavril Istrate din Iaşi. El a scris circa 600 de scrisori de pe frontul primului război mondial, unele dintre ele versificate, care au şi o adevărată valoare literară. Din maldărul lor aflat în biblioteca personală a profesorului ieşean, mi-au parvenit doar câteva scrisori obişnuite, iar pe cele în versuri le-am citit plin de emoţie din culegerea intitulată ,,Dor şi jale. Patimi şi suferinţă’’, publicată de Emil Precup în 1920 şi reeditată de prof. univ. Dumitru Acu, în 1997. Iată cum îşi descrie în 1916 Gavrilă Istrate dorul de casă şi de cei dragi  : ,,Doamne, doru-mi-i de hotarul nost şi de toate cărările pe unde umblam odată cu plugurile şi cu carul, cu coasa şi cu secera. Doamne, mai adă zile de bucurie să mai umblu pe cărările pe care am crescut, să mai văd colbul care se ridica după carăle noastre, că de colbul de aici m-am săturat’’. Într-o altă scrisoare din 22 iulie 1917, scrisă într-un spital, fiind rănit, descrie tragediile care se derulau în faţa ochilor săi : ,,De două luni de zile am văzut prin spitale lucruri incredibile. Oameni care zbiară de durere. Unii fără picioare, alţii fără mânuri, fără ochi, surzi de grozavul sunet al granatelor ce au căzut aproape de ei. Să ferească Dumnezeu ce prăpăd e aici. Eu, mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu bine’’. Ideile din scrisoarea trimisă în ziua de 24 decembrie 1917, din Palanka (Serbia ) vor constitui temeiul unei poezii scrisă pe front, înainte de a intra în focul bătăliei  : ,,Rămas bun dragă Mărie,/ Eu mă duc la bătălie./La oaste ţara mă cheamă ;/ Tu, rămâi la copii mamă./De-oi înturna vreodată/ Iar oi fi la copii tată / De n-oi mai veni înapoi / Să ai grijă de-amândoi.../Roagă-te lui Dumnezeu/ Să-mi ajute-n drumul meu./ Să ne mai tâlnim odată/ Cu tine şi al meu tată/Şi cu cei doi pui golaşi/ Domniţa şi Gavrilaş/ Mititei şi drăgălaşi.../ La 14 martie 1919, de pe frontul italian, se adresează tuturor celor dragi de acasă : ,,Dragă soţioară, iubiţi părinţi şi doriţi puişori, Gavriluţ şi Domnicuţa’,’ Trecut-a  multă vreme de când nu v-am mai văzut, nici Dvoastră pe mine. Cea din urmă scrisoare de la DV. am primit-o în 27 octombrie, între bubuitul tunurilor şi urletul îngrozitor al bombelor. În noaptea de 22 octombrie se hurduca muntele de granate şi de mine, aşa că nu a mai stat piatră pe piatră’’. Din aceeaşi scrisoare reiese grija pe care o purta pentru consătenii săi din Nepos, aflaţi alături de el în tranşee : ,, Silivan Cifor, Grigore Istrate, Grigore a Cârligului, Alexa a Mutului, David Bota, Petrea a lui Ilie Tomi. Ne bucurăm că suntem în viaţă’’. Înzestrat cu un talent poetic rar întâlnit, Gavril Istrate găseşte momente de inspiraţie în rarele clipe de linişte dintre bătălii, exprimându-şi dorul de casă : ,, Aş vrea să-mi văd, o dată/ Sătuţul meu iubit/ Biserica cea măreaţă/ Cu turnul poleit/ Să văd ieşind din dânsa/ Femei cu soţii lor/ O zi de sărbătoare/ Ş-apoi să mor, să mor./ Aş vrea să-mi văd o dată/ Căsuţa văruită/ Pe maica supărată,/ Nevasta văduvită,/ Pe tata nins de vreme,/ Copiii plini de dor/ Să-i mai sărut o dată/ Ş-apoi să mor, să mor/..... Întors de pe front cu grave urmări de sănătate, Gavrilă Istrate se stinge din viaţă la numai 42 de ani. Alături de scrisorile lui, sunt sigur că mai există  şi alte zeci şi sute de asemenea mărturii, dar care sunt  date uitării,  şi fără îndoială, ele ar mai avea ceva de spus despre marile evenimente istorice.