Virgil Raţiu: O plimbare pe Bulevard. Dialogul continuu

O plimbare? Da, plimbările ard îndoielile și întrebările, fie ele și imaginare.
Crede și mărturisește… că în acest fel ar trebui să înceapă șirele de litere și cuvinte, despre care nu bănuiește ce formă vor căpăta, dacă vor fi lungi sau scurte, vesele sau triste, însă cineva, o aparență șoptește ca neapărat să fie sincere și convingătoare…
Pe de altă parte, realizează că ar trebui să înceapă cu o mărturisire, bunăoară, cum e Crez-ul lui Liviu Rebreanu, desprinsă din răspunsurile la o anchetă literară realizată de revista Ideea europeană (VII, nr. 181, 1 ian. 1926), preluată din ediția ROMANE de Liviu Rebreanu, vol I, (ediție îngrijită de Niculae Gheran, Ed. Cartea Românească, Buc., 1986). Doar că înainte de a transcrie un scurt citat, atrage atenția că pe oamenii care, întru susținerea unei idei, apelează la strategia citatelor, nu toată lumea îi consideră intelectuali de categoria grea, ci, mai degrabă, niște indivizi care nu își asumă responsabilitatea unei afirmații. Oare nu mai sunt citatele argumentul imbatabil într-o încleștare a ideilor?... De pildă, afirma Rebreanu în publicația pomenită:
„M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi. Hiperbolizarea aceasta a eului, rămășiță anacronică de la romanticii care, ei și atunci, puteau să se creadă aievea buricul pământului, mi se pare puțin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăiește într-o lume atât de relativă din toate punctele de vedere, că numai identificându-se cu multe relativități izbutește a pătrunde și a înfățișa absolutul care, cel puțin în artă, rămâne năzuința supremă”.
Poate tocmai de aceea, din capul locului este clar că volum prezent trebuie să poarte un titlu comun. Sau nu? Însuși personajul central al acestei cărți, îl numește pe Niculae Gheran, a propus un titlu simplu, obișnuit, întâlnit pe copertele a nenumărate opuri. Anume: De vorbă cu Niculae Gheran. Sugestii cu privire la începuturi au apărut, și interioare și exterioare. Bunăoară ar fi binepotrivită precizarea: Antologie de interviuri de Rodica Lăzărescu și Virgil Rațiu cu precizarea altfel: Cuvânt înainte și înapoi, după cum inspirit a scris Niculae Gheran în Prefață la REBRENIANA (vol. I, Editura Academiei Române, 2017), care ar merita reluat fiindcă pare că ar elimina orice ezitare cu privire la finalizarea lucrării. Prin urmare, importante sunt convorbirile.
În toamna lui 2018, nici devreme, nici târzie, cu o zi înainte de 14 octombrie – Ziua eroului nostru principal – primește pe e-mail invitația la o masă de sărbătoare, însoțită de un meniu ultracomplet, reprodus în amănunt, după câteva rețete parcă luate din cartea Sandei Marin, Carte de bucate, ediția din 1941. A rămas cu gustul preparatelor în gură, fiindcă nu a putut onora prețioasa invitație. Dar nu era sfârșitul lumii. Cum nu avea siguranța a nimic, încă totul era relativ.
Bine ar fi dacă s-ar putea insinua în pielea lui Niculae Gheran, care îi mărturisise cu ceva vreme în urmă: „Să scriu e cea mai mare plăcere a mea, când scriu uit de toate, numai ceea ce îmi ține atenția trează ca ziua mă privește și o privesc cu acuitate, în rest nimic. Aș scrie scrisori tuturor, prietenilor și cunoștințelor, lungi, că de mesaje scurte sunt sătul. Chiar acum trebuie să scriu o epistolă unui mare om al României, la care țin foarte mult. Ce mi-e scârbă să scriu, însă trebuie să scriu, este testamentul, întrucât mi s-a zis că absolute necesar, că e vremea să îmi scriu testamentul ca să nu las în urma mea haos și derută”.
Bine ar fi, zice, să simtă și el astfel. Să nu se sature de pofta de-a scrie. La el însă pe primul loc nu se află bucuria de a scrie, ci preocuparea, pritocirea temei asupra căreia s-a oprit, preocuparea și răscolirea ideilor literare care îl urmăresc, întoarcerea lor pe toate fețele, cu începuturi de fraze și sfârșituri, cu înlocuiri de termini, de etimoane nepotrivite în anumite momente, eliminarea în gând, sub foc continuu a unor repetiții în fraze care își fac apariția ca nepoftiții la grătar și un pahar de vin, ștergerea și înlocuirea unor idei, adăugarea unor sugestii primite de la cine știe cine, ori îndepărtarea altor sugestii și așa mai departe. Procedează astfel, repetând înscrisurile în memorie până învață pe de rost două, trei pagini, repetate și reluate ca la teatru, abia apoi simțind că sosește din urmă vehicolul cu aparatura necesară vărsării rândurilor pe monitorul ridicat pe orizontala laptopului. (Abia pe urmă retrăgându-se și așezându-se la pândă, așteptând alte impulsuri…) Dacă ar fi atent la stimulii și senzorii externi, crede că ar trebui să își audă gândurile fluierând ori murmurând, oricum, într-un fel ciudat, exact ca în acest moment.
Noaptea trecută se trezise fix la ora 1,30 AM, ca de obicei, ca de luni de nopți de când s-a așezat într-un nou spațiu de lucru, după ce și-a schimbat domiciliul, așadar la ora 1,30, întâia trezire de noapte, indiferent la ce oră a nocturnei optează să înceapă odihna, la 12 PM, 0,30, 1,00 AM, de fiecare dată trezit cu gândul stăruitor că trebuie să noteze ceva important, ca să nu uite, un titlul, de pildă, „Convorbiri cu N. Gheran” sau „Cartea lui Niculae Gheran”, acesta din urmă apărându-i justificat pentru că într-o discuție avută mai dăunăzi cu Păgubașul îi sugerase să adaug Convorbirilor… și o Addenda (nu neapărat numită astfel), în care să fie selectate mai multe dintre interviurile realizate cu rebrenologul de-a lungul anilor de importanți oameni de cultură contemporani, texte la care istoricul literar ține foarte mult, apărute în ediția monumentală Rebreniana, vol I-II (studii, articole, documente), Editura Academiei Române, 2017, 570+526 pag.

Între timp s-a ițit încă o idee, o sugestie, aceea ca după titlul De vorbă cu Niculae Gheran să fie cules subtitlul: Cu dedicații de la T. Arghezi la Al. Zub, urmând ca acestea să formeze un alt capitol care să fie cuprinse, în copie, dedicațiile primite de titularul prezentului volum de-a lungul a șaizeci de ani de la aproape tot atâția scriitori români și străini. Dar ce zice el șaizeci! În realitate lista duce până la două sute de nume.
Deocamdată nu este decis dacă la sfârșit vor adăuga ori nu și un scurt capitol intitulat: Conferințe sau teleconferințe – fragmente, astea din siplul motiv că a participat voluntar la câteva „discursuri” ținute prin telemobil, suficient de lungi, de două-două ore și jumătate, unul chiar de mai multe ore, acesta din urmă susținut de Păgubaș nu demult, într-o seară, începând de la ora 6,30 PM. Aproape despre toate câte au fost posibile. Coerent și convingător.
Impedimente nu se întrevăd. Chestiunea de neatins, imposibil de eliminat este că o suită de întrebări au rămas fără răspunsuri. Au rămas stinghere. E adevărat, nu incomodează pe nimeni. Nu le va mai lua nimeni în seamă. Există rătăcite pe câteva file de însemnări. Au rămas câteva întrebări așa, neterminate, nimica determinând. Cine să mai găsească rostul întrebărilor: a) Domnule, a fost ori nu a fost?... f) Mai aveți ceva de adăugat? Repetând după alții tocmai de teama de-a nu relua. Etc.
Fără îndoială, la ultima întrebare ar fi răspuns clar:
– De fiecare dată, dintotdeauna este și va mai fi ceva de adăugat!
Au rămas și întrebări pregătite, însă niciodată puse. Îi scria nu demult:
Întrebările ar fi înrudite cu răspunsurile primite, așa cum ai scris. Între altele, cum se explică faptul că, într-o perioadă când cenzura era în floare, începând cu orice vagă aluzie anticomunistă, antisemită, nationalistă etc., toate textele erau ciupite, în cel mai fericit caz, marcate cu croșete drepte, ediția mea a fost scutită de asemenea tribute? Titlul acestei secvențe ar fi fost: „Întrebări incomode”. Nu degeaba mulți s-au chestionat dacă o atare minune se putea produce fără aprobări suspecte! Ar fi multe de spus, spectaculare, chiar un interviu întreg ar putea să penduleze în jurul subiectului. Ceea ce, ulterior, după cum veți vedea, s-a și întâmplat.

***

Privi pe mica fereastră de la mansardă, lucarnă modernă din fibre de sticlă și lemn fasonat. Ce bine ar fi ca într-o noapte să se audă – în somnul agitat – cum turnul de apă și ciment, înalt de cca. 15 metri, care alimentase fosta Fabrică de Porțelan Iris, se răstoarnă intempestiv peste ghenele de gunoi menajer din preajmă. O zguduitură puternică ar trezi din morții aparenți toată suflarea cartierului, măcinat de demolări și construcții fabuloase, inspirate de arhitecți cu capete de luceferi matinali. Seară să nu mai fie, ci doar un cântec de început nesfârșit.
Își imagină, transpirând de atâta alergat in cross fire că dealul cu vile mari și lăbărțate din fața ochilor săi, vile de tip Vilău, cum alunecă și se amestecă ciment cu pământ și cărămidă, țigle, gudrun și sticle țăndări. Puterea colosală a zgomotului produs de valul de pământ răstoarnă ca pe o scobitoare turnul de apă. Se trezi brusc, avea sub ochi o amplă desfășurare dramatică. O carte imansă, frumoasă ca Isolda, în dreapta șezând atent uriașul bărbat îmbrăcat în haine elegante de gală și, alături, răsfoind în rochii, curios și tandru, Tristan, cu un aer nevăzut și foșnete neauzite. Prelungirea cântecului nesfârșit pare că amenința fără să amenințe.
(Fragment din „Cuvânt înainte” la un volum de interviuri
cu Niculae Gheran, în curs de apariţie)