Marcel Lupşe: Mii de ani, omul s-a vindecat cu puterea tămăduitoare a plantelor. Nu mi-a fost greu să le găsesc echivalente plastice

Rep.: - “Mănunchi de spice rânduit în cununa, năframa legând faţa lor omenească, ştergar învelindu-le, păretar oglindind florile câmpului, mănunchi în trunchi de lemn, stâlp, mănunchi în cruce, buzduganul grâului ori al ierburilor de leac, o întreagă arhitectură a lumii satului, un realism al materiei (piatră, lemn, grâu, iarba, pânză), semantizat, care încearcă să recupereze un ruralism ancestral, să valorizeze miturile, ritualurile unei societăţi agrariene şi pastorale străvechi”. Aceste cuvinte frumoase sunt adresate iubitorilor de cultură, de tradiţie. Marcel Lupşe este un profesionist care a nemurit nu doar în aceste cuvinte, care sunt adevărate metafore, dar şi toate aceste lucruri cu penelul fermecat în tablouri ce stau mărturie peste timp ca rădăcinile eternităţii, ca rădăcini ale noastre.  Vom vorbi despre „Descântecul vizual” al unui profesionist. Ce s-a întâmplat cu arta vizuală în perioada virusului? Poţi vorbi despre arta vizuală fără emoţia din galerii?

         Marcel Lupşe: - Este absolut firesc să intri într-o galerie şi să ai un contact vizual direct cu lucrările. După cum aţi spus, există şi o adaptare care s-a întâmplat în acest an, în anul care a trecut, de fapt, din cauza pandemiei. Au fost foarte multe evenimente plastice online. A fost destul de frustrant pentru artist să nu-şi primească publicul în galerie, să nu aibă discuţii directe ci doar intermediate de telefon sau de radio, de mass media. Cred că această adaptare care s-a realizat în această perioadă nu a suplinit în totalitate nevoie de artă, nevoia de imagine. Sperăm să revenim la normal cât mai repede pentru că, într-o situaţie de criză, nu poţi să ai acelaşi impact pe care l-ai avut pe viu, cum se spune.

         Rep.: - Am făcut o anchetă pentru „Răsunetul cultural”, unde Horia Gârbea spunea, legat de lansările de carte - care nu s-au mai făcut la Târgurile de carte ci au fost virtuale - că nici măcar nu trebuie să facem comparaţie cu lansare de carte clasică, unde te întâlneşti cu cititorii, mai dai un autograf, unde vine lumea şi interacţionezi direct, cu cele online. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu arta vizuală. La o expoziţie online nu simţi acea emoţie, acea interacţiune cu publicul, la fel şi cu spectacolele de teatru ş.a.m.d.. Cu toate acestea, dacă ar fi ca pentru anul trecut fiecare să ne bifăm activităţile, putem constata că s-au întâmplat activităţi culturale, chiar şi în acest mediu online.

         Marcel Lupşe: - În ceea ce mă priveşte, eu am avut un an plin, aş putea spune că a fost un an încărcat, de la început şi până la sfârşit. Expoziţia pe care o „descânt”, o expoziţie retrospectivă,  o expoziţie care aduce laolaltă preocuparea mea şi tema la care am lucrat şi care m-a lucrat pe mine aproape 40 de ani, a fost deschisă cu un an înainte, în toamna lui 2019, la Muzeul Unirii din Alba Iulia, la Museikon. Această expoziţie a fost gândită, a fost itinerantă, pe întreg parcursul anului 2020.  Pe urmă a fost organizată la Bistriţa, la Complexul Muzeal Judeţean şi, chiar înainte de pandemie la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, în sălile muzeului, la parter. Am avut aproape 400 de oameni la vernisaj, 400 de iubitori de artă, mulţi pentru o expoziţie, dar  m-am obişnuit ca la expoziţiile mele să fie multă lume.  Au fost mulţi oameni interesaţi, mulţi dintre cei care îmi urmăresc activitatea de mai multă vreme, colecţionari, ziarişti, amatori. Pe urmă, când a intervenit pandemia, expoziţia s-a închis. S-a redeschis la începutul verii şi, totuşi, oamenii au putut s-o vadă.  Pe urmă, am făcut o selecţie şi am deschis o expoziţie, cu aproape jumătate dintre lucrări, dar şi cu lucrări noi, la Galeriile Karo, la Bacău, iar apoi, în toamnă, la Bucureşti, la Muzeul Naţional al Literaturii. Pe lângă celelalte expoziţii de grup la care am participat în tot acest răstimp eu zic că am reuşit cumva să-mi respect programul pe care mi l-am impus. Cei care sunt iubitori de artă şi care sunt frecvent găsiţi în galerii au venit oricum, chiar şi în aceste condiţii de distanţare fizică, socială. Ei nu pot să renunţe la obiceiul lor de a lua contact cu tot ce e nou. Dar, într-adevăr, aceste condiţii te îngrădesc, aceste condiţii îţi pun nişte oprelişti şi nu este bine absolut deloc pentru actul cultural.

         Rep.: - La expoziţia de la Bucureşti, de la Muzeul Naţional al Literaturii Române au fost alături de dumneavoastră oameni importanţi, şi mă refer la criticul de artă Pavel Şuşară, de asemenea,  amfitrion a fost Ioan Cristescu, directorul  general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, scriitorul Ioan Bogdan Lefter, prietenul şi managerul Centrului Judeţean pentru Cultură, Gavril Ţărmure.

         Marcel Lupşe: - Da, el a fost şi un „soi” de custode, practic, el a fost curatorul expoziţiei.

         Rep.: - După expoziţia din primăvară, a urmat primul vernisaj cu mască, ca să spunem aşa. Care a fost diferenţa?

         Marcel Lupşe: - Da, a fost destul de bizar într-un fel, pentru că a venit foarte multă lume, chiar şi în condiţiile în care exista şi această teamă de infectare şi un stres şi la Bucureşti, ca peste tot, de altfel. Şi, totuşi, a venit foarte multă lume, bineînţeles, cu regula care se aplică, domnul Cristescu şi-a dat aprobarea să nu plece lumea acasă, dar, la început au intrat 50, iar pe măsură ce unii au ieşit, au intrat alţii, timp de vreo trei ore şi jumătate sau patru, au reuşit să vadă cu toţii expoziţia. Deci, chiar şi în aceste condiţii de izolare, au fost foarte mulţi la Bucureşti.

         Rep.: - Sunteţi un colaborator al celor mai importante reviste.

         Marcel Lupşe: - A fost o bucurie a mea pentru că, într-adevăr, expoziţia s-a bucurat de succes, pe lângă vernisajele la care au vorbit oameni extrem de aplicaţi şi care îmi sunt foarte dragi şi pe care îi respect foarte mult, pentru că au apărut cronici plastice în majoritatea revistelor importante de cultură din ţară şi, bineînţeles, am avut şi o foarte bună mediatizare şi pe radio, şi la televiziuni, pe postul naţional de televiziune, pe România Cultural, pe România Internaţional. Revenind la reviste, revistele „Tribuna” şi „Steaua” au ilustrat întregul număr cu lucrările mele, deci o ilustraţie de 40-50 de lucrări de reproducere în fiecare revistă. Apoi, revista „Ateneu” a comentat expoziţia în două numere, cu două texte importante, „România Literară” – la fel, „Observatorul  cultural” a fost foarte prompt, cu o cronică foarte bună. În „România Literară” chiar Dinu Flămând a alocat o pagină expoziţiei mele şi activităţii mele, în general, Vladimir Bulat în „Observatorul cultural”, Mircea Oliv – în „Tribuna” şi Iolanda Malamen în „Luceafărul” a alocat o pagină întreagă expoziţiei mele. Deci, cred că am reuşit să le atrag atenţia pe mai multe canale, ca să zic aşa, pe lângă materialul publicitar pe care l-am tipărit, şi care e destul de consistent, şi care cred că aşa ar trebui să fie pentru orice artist care se respectă şi care doreşte ca efortul lui creator să ajungă, până la urmă, pe toate canalele la amatorul de artă, la publicul de artă.

         Rep.: - În momentul de faţă sunteţi un nume bistriţean, bârgăuan la origini, de renume naţional. Ce a însemnat parcursul, drumul,  de pe Bârgău, până la acest renume, pentru că am enumerat aici cele mai importante reviste care v-au dat girul.

         Marcel Lupşe: - Eu cred că am avut un parcurs normal, cumva. Am urmat şcolile la Cluj, Institutul de Artă şi, ulterior, m-am perfecţionat tot la Cluj. Am lucrat ca dascăl 41 de ani, dar în acest timp am lucrat şi pe celălalt front al creaţiei personale. Încet, cărămidă cu cărămidă, am reuşit să fac un edificiu care stă destul de bine înfipt în sol. Dacă lucrezi, dacă te interesează şi dacă eşti exigent cu ce faci, fără să te gândeşti unde să-ţi înmagazinezi atâta muncă şi ce o să se întâmple cu ea, şi nu intri în panică, cred că poţi să construieşti şi să-ţi construieşti o carieră care să te satisfacă la un moment dat.

         Rep.: - Talentul vi l-a descoperit cineva acasă? Cum aţi urmat această cale?

         Marcel Lupşe: - Destul de atipic, aş putea spune. Am făcut şcoala generală la Prundu Bârgăului, apoi am făcut Liceul Energetic la Cluj, era mirajul Clujului. N-am avut o ţintă specială, am mers spre Cluj. Bineînţeles, aveam preocupări plastice, făceam mici figurine, mi-am găsit chiar câteva desene, câteva picturi din acea perioadă – 13-14 ani. Nu cred că eram cel mai talentat, dar a contat foarte mult stăruinţa şi contactul cu un mediu cultural extraordinar care era Clujul. Pentru mine, oricum, era un miraj. Am avut contact cu întreaga viaţă culturală din Cluj, am avut abonament la Operă, abonament la Teatru, abonament la Filarmonică, fără să am o pregătire în domeniu de acasă, ca să zic aşa. Erau multe săli de expoziţii şi am luat contact cu lumea artistică. În liceu am făcut Şcoala Populară de Artă. Contează foarte mult şi dascălii, zic eu. O artistă şi o profesoară foarte bună, Alexandra Crişan, m-a îndrumat şi, chiar dacă făceam sculptură pe vremea aceea, şi prima dată am dat la sculptură la Institutul „Ion Andreescu”, cu o concurenţă foarte-foarte mare,  cred că am fost 18-20 pe un loc, erau, cred, patru locuri, am căzut, am fost primul de sub linie, în primul an. Am făcut armata, am stăruit şi am dat a doua oară şi am intrat. Am terminat şef de promoţie pe ţară. Am luat o repartiţie la Dej, la Casa Pionierilor, era singurul loc în oraş atunci, aproape de Cluj. Mişcarea plastică, „Atelierul 35” era un compartiment al Uniunii Artiştilor Plastici pentru tineri care a contribuit la introducerea mea, cumva, alături de alţi tineri de vârsta mea, în activitatea expoziţională, dar şi la celelalte acţiuni culturale la care am participat. După zece ani de la absolvire, am intrat membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici şi de atunci, iată, fac ceea ce ştiu să fac, de vreo 35 de ani.

Rep.: - Este foarte important să-ţi urmezi calea, să-ţi urmezi sufletul în tot ceea ce faci şi atunci lucrurile ies foarte bine. „Copii fiind, am asistat la ritualul aruncării pe acoperișuri a cununițelor împletite din sânziene, de fetele visând la măritiș, am văzut cununa de grâu împletită, atârnată în grinda casei bunicilor, să străjuiască un an, până la secerișul viitor, am legat și am pus la uscat în tindă sau pe prispă, buchete de măghiran, busuioc și izmă, am auzit de atâtea ori povestea și am visat și eu să am în palmă iarba fiarelor...Restul e ... pictură”. Pornind de la acest vers, şi sunt multe asemenea versuri – „Măghiran şi busuioc, le poartă feciorii în clop, se duc la joc” –, am văzut că în arta dumneavoastră predomină şi stăruiesc şi aceste elemente ancestrale ale noastre şi cred că prin ele v-aţi identificat foarte mult. Când spunem Marcel Lupşe, toată lumea se gândeşte la busuioc.      

         Marcel Lupşe: - Este adevărat că, până la urmă, fiecare artist se identifică cu o imagine sau cu ceva special care îl particularizează. Această temă a ierburilor de leac, a plantelor de leac, a florilor de leac, al leacului, al lecuirii care are, după cum aţi spus, nişte origini extrem de îndepărtate în cultura noastră, şi nu numai în cultura noastră, ci şi în cultura europeană şi cea universală. Mii de ani, omul s-a vindecat cu puterea tămăduitoare a plantelor. Bineînţeles, am încercat să intru în acest univers, să mă apropii de el prin toate simţurile – tactil, olfactiv, vizual. Nu mi-a fost greu să le găsesc echivalente plastice pentru că e un noian întreg de obiceiuri şi de practici pe care eu le-am văzut de copil. Au în ele ceva magic, şi nu numai pentru un copil, au în ele ceva aproape mistic. De 40 de ani încerc să mă apropii de tema asta, încerc să intru în ea,  mă îndepărtez, iar mă apropii, o reiau, dar de fiecare dată îi găsesc valenţe noi, de fiecare dată găsesc că n-am epuizat enumerarea vizuală pe care încerc s-o fac. Sunt un prieten foarte bun cu artistul Grigore Leşe, care m-a însoţit la câteva expoziţii pe care le-am avut şi cu cântul său. Cred că ceea ce a făcut el a întregit, a rotunjit cumva imaginea pe care eu voiam să-l exprim. Tot aşa, foarte mulţi artişti, colegi, prieteni, oameni pe care-i stimez enorm şi care au o carieră strălucită şi sunt adevărate monumente culturale, am observat că sunt sensibili la ceea ce fac, au dorinţa să completeze, să vină lângă mine, să facă o reîntoarcere în timp, la vremea în care şi ei aveau contact cu formele, cu culorile, cu mirosurile şi cu efectul pe care îl produc ierburile de leac. De aceea li se şi spun ierburi de leac. Trebuie să înţelegem foarte bine că ţăranul român se vindeca şi la trup, dar se vindeca şi la suflet cu ele. Iar acest lucru nouă, în modernitatea pe care o trăim, ne scapă. Aş vrea, dacă pot şi cât mai pot, să fac un apel, un strigăt, către oameni pentru a nu irosi şi pentru a nu uita obârşiile noastre, de care se leagă organic şi ierburile mele.

         Rep.: - Busuiocul, în cultura noastră tradiţională, este mereu prezent şi este şi leac pentru suflet, aşa cum aţi spus, însoţeşte pe fete şi pe flăcăi în toate ritualurile care se fac. În satul nostru nu se poate fără busuioc.

         Marcel Lupşe: - Nu se poate fără busuioc şi nu se poate fără albastru. Să nu uităm că tot ce se vopsea pe vremuri se vopsea cu pigmenţi naturali sau mineral, dar albastrul la noi, pentru că nu suntem aproape de mare ca să poţi avea un lapis iazuli să obţii acea culoare celestă, la noi albastrul se obţinea din plante şi de la mielul caselor. De exemplu, la puii de pe cămeşile înflorate, în care albastrul face minuni în nuanţele lui. Mă gândesc şi-mi vine în minte un vers foarte-foarte frumos şi foarte profund al unui mare poet care, chiar dacă nu e român, e din spaţiul nostru, e grec, care spune: Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să te faci invizibil”. E foarte profund şi foarte frumos. Acum pictez nişte ceruri şi mă gândesc că această culoare, acest albastru care sublimează în cer, pentru că trebuie să vezi cerul, nu albastrul cerului. Când vezi cerul, te apropii de Divinitate cumva.  Cred că, până la urmă, acesta este şi rostul artei: să te apropie de divinitate dacă poţi să te ridici până acolo.

         Rep.: - 40 de ani aţi ales să vă însoţiţi expoziţiile cu numele „Descânt”. Spuneaţi că este acelaşi titlu, aceeaşi temă, dar de fiecare dată expoziţiile sunt regândite şi găsiţi ceva nou.

         Marcel Lupşe: - Da creez ceva nou pentru că lucrez continuu şi, lucrând, primeneşti. Sunt lucrări care intră în colecţii, sunt şi lucrări care fac obiectul unei alte expoziţii şi atunci, această expoziţie principală se completează cumva cu alte lucrări, în acelaşi spirit, polifaţetând, de fapt, acelaşi simbol.

         Rep.: - Pomeneam de expoziţii. Aţi avut expoziţii prin Institutul Cultural Român şi în alte zone ale lumii. Cât de importantă este promovarea noastră şi prin domeniul artei plastice?

         Marcel Lupşe: - Eu cred că este foarte importantă. Se ştie că peste 80% din informaţia pe care o primeşte omul intră pe cale vizuală, prin intermediul imaginilor. Este cel mai uşor mijloc de comunicare pentru toată lumea pentru că nu ai nevoie de alfabet, nu ai nevoie de cuvânt, cu toate că cuvântul te poate ajuta foarte mult.

         Rep.: - La noi, la ziarişti, se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, trebuie să ai poza potrivită şi trei rânduri....

         Marcel Lupşe: - La toată lumea se spune aşa, dar aşa este. Şi este foarte important să comunici. Am observat că, în călătoriile mele şi în expoziţiile pe care le-am avut peste hotare, fie că au fost în Franţa, fie că au fost în Germania, Italia, Turcia, Polonia, Austria, Ungaria, este extraordinar felul în care poţi comunica fără să spui un cuvânt, prin imaginile pe care le ai. Poate şi din această cauză sunt şi aşa de mulţi iubitori de pictură Lupşe, să zicem. Lucrările mele au o metaforă pe care o exprimă aproape direct, fie că e vorba de un cuib ferecat, fie că e vorba de un mănunchi de lavandă sau de izmă, fie că e vorba de o păpădie, de un colţ de ladă de zestre care e suport pentru o frunză. Se spune că o plantă, o floare nu moare. Ea, uscându-se, îşi dă girul ei. Are o semnificaţie extraordinară şi o valoare estetică, şi nu numai estetică, după cum ştim, şi după ce ea este uscată şi nu mai are seva care circulă prin ea. Ea rămâne o frumuseţe pe care o poţi atinge cu privirea.

         Rep.: - Lucrările dumneavoastră se află în toată Europa, dar şi în Coreea de Sud, Japonia, în America, Turcia şi aşa mai departe. Aveţi un inventar al lucrărilor, adică, dacă imaginile lucrărilor au rămas depozitate undeva?

         Marcel Lupşe: - Nu la toate dar, în linii mari, de ceva vreme, de 10-15 ani, am început să le strâng, aşa cum fiecare cred că face atunci când face nişte reevaluări, când arunci o privire în spate începi să ai o dorinţă de a-ţi strânge laolaltă, cumva, lucrări mai vechi şi mai noi. Mă bucur foarte tare atunci când un colecţionar trimite o fotografie sau când regăsesc în drumurile mele câte o lucrare undeva într-un spaţiu public, într-un muzeu. Le văd cu o anume nostalgie şi le memorez cumva parcursul pe care l-am făcut sau anumite detalii legate de acea perioadă în care am făcut acea lucrare. Interesant este că un prieten mi-a trimis, la sfârşitul anului trecut, o înştiinţare că are o lucrare de-a mea pe care a expus-o la Muzeul de Artă din Los Angeles şi că a făcut el diligenţele pentru expunerea lucrării, iar când a mers s-o ridice nu mare i-a fost mirarea când organizatorul expoziţiei l-a rugat să mai lase lucrarea pentru că foarte multă lume s-a interesat de ea şi a plăcut la multă lume. Am avut un sentiment plăcut.

         Rep.: - Activitatea dumneavoastră poate fi urmărită şi pe site-ul pe care-l aveţi – Marcel Lupşe. Este foarte frumos construit.

         Marcel Lupşe: - Da, este un site făcut cadou de băieţii mei care lucrează în domeniu şi care sunt pricepuţi şi care mi-au făcut bucuria de a-mi digitaliza cumva o colecţie de imagini destul de importantă şi cu texte şi să facă un lucru la care nu m-am priceput, dar de care acum sunt foarte mândru pentru că e la îndemâna oricui să îl acceseze şi să primească informaţii. În afară de ultimele texte şi imagini este aproape la zi. Am aproximativ 35 de ani de activitate la zi.

         Rep.: - Cât de subţire este graniţa între un artist profesionist şi un pictor naiv?

         Marcel Lupşe: - Graniţa, în primul rând, e orizontul cultural pe care-l are persoana care vrea să facă comparaţia, diferenţa. Există diverse modalităţi prin care te poţi interesa, poţi citi. Nu se poate face nimic direct, doar aşa.

         Rep.: - Simţiţi, la fel ca scriitorii, că, uneori, există un asalt al celor care n-ar trebui să fie?

         Marcel Lupşe: - E normal să fie. Trăim într-o societate liberă, democratică, nu mai este o problemă nici procurarea celor mai bune materiale. Poţi găsi şi la Bistriţa culori Rembrandt, nu există nicio greutate în a-ţi procura o pânză  de o anume dimensiune, preparată. O poţi comanda pe internet...

         Rep.: - Depinde ce faci mai departe cu toate culorile şi cu pânza...

         Marcel Lupşe: - Faptul că ai cele mai bune culori, cele mai bune pensule Raphael, un şevalet excepţional, materiale extraordinare nu te face neapărat un mare artist sau posesorul unei lucrări de foarte mare valoare. Ca în fiecare domeniu, trebuie să respecţi valoarea, iar valoarea, chiar dacă nu este întotdeauna înţeleasă şi sesizată la prima vedere, până la urmă valoarea se vede.

         Rep.: - Vă mulţumesc.

         Marcel Lupşe: - Eu vă mulţumesc. Cred că, prin dialogul purtat, am reuşit să mai desluşim tainele picturii, pentru cineva care ar vrea să se apropie de universul artei mele, pentru că nu este foarte complicat, dar nu cred că e chiar foarte comod şi foarte simplu, aşa cum cred că, fiecare bucurie pe care ţi-o administrezi parcă nu este aceeaşi dacă e dobândită facil.