Premiul „Răsunetul Cultural” la Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu” – 2020: Florin George Moldovan, Rodna/Bistrița – Năsăud

Toma Sîngeorzan stă cu spatele pe pământul rece fără să-i pese că mâine-poimâine, când o să plece în Irlanda, o să-l doară șalele. Sau, și mai rău, că o să răcească sau o să capete ceva la plămâni, cum îi spunea lui moașa Ană în copilărie, și din asta poate să-i stea și moartea. Au murit oameni și din mai puțin, din te miri ce. Pământul lui e rece cum e tot pământul primăvara, mustește de zăpezi topite, dar el îl încălzește cu trupul său. Și cu sângele său. Așa vrea el, să-și încălzească pământul. Stă alungit, într-o cămașă subțirică, descheiată aproape până la nădragi, cu coatele sub ceafă, lipit de așternutul țeapăn al pământului, cu picioarele rășchirate. A dat mugurul și miroase-a iarbă crudă. El e sus, pe deal, și satul, e departe, în vale. Luna e deasupra lui și e mare și rotundă cum parcă n-a fost niciodată. A naibii de mare e luna asta și a naibii de albă e, albă și rece ca un sloi de gheață, rotundă ca un obraz de fată mare. Și pe alocuri are cearcăne vinete. A snopit-o Sfântul în bătaie.Și se uită la el deși acum îi pare că seamănă mai mult cu un obraz de moartă. Și morții nu văd! Ori poate văd?...Dar după o vreme Toma parcă n-o mai prea bagă în seamă, las-o să se uite, și la el, și la miel și la cățel, și la satul din vale, și la lumea asta păcătoasă. Că are ce vedea. Apoi se ridică în coate și privește prin triunghiul răsturnat al cizmelor depărtate. Așa cum stă, întins, pe spate, cu picioarele rășchirate, a descoperit că satul, în noaptea asta, s-a ploconit la picioarele lui. Cizmele, ca-ntr-o poză iscusită, sclipesc, în prim plan, poleite și uriașe. Și acum satul e departe și e  mic, tare mic. Luna e mare și satul e mic, al naibii de mic! Și casele din el sunt ca niște jucării de plastic. Nu sunt case mari, în toată regula, cu două etaje, izolate cu polistiren, vopsite cu lavabilă, acoperite cu tablă Lindab, n-au nici termopane, nici alte drăcovenii scumpe din Dedeman. Gardurile din fier forjat au dispărut și ele. La fel, pavajele din curți. Și acum, cu luna asta moartă și albă, și pe alocuri vânătă, mai de seamă i-ar părea casa din spatele lui. Casa părintească. Cea care nu se vinde nici în ruptul capului. O casă albastră cerneală, cu târnaț de lemn tare ca osul, cu podele pe jos, galbene, curate lacrimă, cu geamuri mărunțele mâncate de ploi, cu vie sălbăticită pe sub streașină, cu o cruce sfântă părăsită pe care șade un Hristos de tablă al cărui chip poți doar să-l ghicești dincolo de taina ruginii, cu un gard din lemn înnegrit, știrb și putrezit de vreme...Toma se uită la casele mici dintre ciubotele lui, la pomii ca de plastilină, la sălciile ce se umilesc peste apa din care strălucesc oglinzi, și, mai ales, la biserica albă care, acum, ca prin minune, asta da minune, Sfinte!, e mică și fricoasă, parcă bate și ea mătănii. S-a smerit biserica Domnului. Și se gândește că ar fi de-ajuns o lovitură scurtă cu cizma lui cea mare, mai mare chiar și decât biserica lui popa Micu, și toate, casele, pomii, biserica, mai ales biserica, s-ar împrăștia, aiurea, ca niște jucării ușoare și goale, spulberate de gheata unui împielițat de copil. Dar parcă n-are curajul să lovească tot satul, or mai  fi acolo, sub talpa lui, și oameni nevinovați, și muieri frumoase, poate și vreo fecioară, și copii sfinți, cum sunt toți copiii, pentru ei mai ține Dumnezeu lumea asta rea, zice popa și așa o fi, că sfinți nu mai sunt, zice el, Toma Sîngeorzan, și e sigur de asta, sfinți nu mai sunt decât în călindarul de cinci lei prins în pioneze pe peretele albastru de deasupra patului... De-aceea, cum să sloboadă el  cizma peste sat?!... Sloboad-o Dumnezeu Sfântu’!

Dar firea omului, oricât de uriaș ar fi el la un moment dat, tot neputincioasă e, și piciorul drept i-a amorțit,și, încet, încet, fără să asculte de îndurarea din inima lui, se pogoară taman peste biserică.Toma nici că s-ar împotrivi așa tare, și, iată, cizma acoperă, nerușinata, casa Domnului. Biserica dispare. Însă priveliștea asta păgână, a unui sat lipsit de biserică, nu-l tulbură. A crescut de mic cu această priveliște, necreștinească – cum ar zice popa Micu, și, dimpotrivă, simte că s-a întors în vremea de atunci... Ar vrea el să mai fie o dată copil, numai o dată!... Da?, și dacă ar fi, ce-ar face? Tot ce a făcut și până acum. Să nu-i spună lui cineva chestii de alea mobilizatoare despre a doua șansă, despre ... aș vrea să fiu copil dar cu mintea de acum... Ce minte crezi că ai acum?, chiar așa de mintos ai ajuns, filozofule?, aș vrea eu să te văd cum și a zecea oară de ai trăi tot la fel de neica nimeni ai muri.

De pildă, ți-ai mai vinde a doua oară oile?... Râde la lună... Ce a doua oară, frate, a patra oară. De trei ani încoace, în fiecare toamnă le vinde. S-a săturat de ele! Ai înțeles? S-a săturat. Toamna îl apucă, când duhnește a cimitir și-a frunză moartă. S-a săturat de oi și sărăcie și merge la Cluj, pe șantier, să se pricopsească și el, să facă bani, să-și placheze casa cu scârț, să-și tragă un gard de patron, din fier forjat, răsucit, cu aurituri de să-ți ia ochii, să-și ia un și gip la mâna a doua... Dar primăvara, când dă colțul ierbii și clocotește sângele și te apucă pofta de viață fuge dintre betoane, uită de case cu etaj, de gipuri, de orice, îi lasă pe toți cu ochii-n soare, și, ce crezi?, își cumpără alte oi, mai slabe și mai jigărite decât cele pe care le-a dat. Și mai scumpe, de bună seamă. Dar până la toamnă le face el oi, n-ai grijă, acolo, în munte. La asta se pricepe. Ca țiganu’ la cai. Într-un an a reușit să-și cumpere taman oile sale, cele vândute de cu toamnă. Numai că erau, și astea, mai slabe. Se și mira, de unde-l cunosc mioarele acelea lihnite?... Și tot așa, vinde și cumpără, vinde și cumpără. Și taman când s-a gândit că n-a mai vinde, când a iernat toate mioarele, l-a apucat damblaua. Primăvara. Când dă colțul ierbii. Acuma vinde. Și, ca să nu mai cumpere, pleacă în Irlanda. De-acolo nu mai poți s-o ștergi ca de la Cluj. Chiar de-i primăvară. Acolo nici n-au primăvară. Și la urma urmei tot la oi se duce și în Irlanda, dar pe euro.

Deci, filozofule, vei fugi primăvara și din Irlanda? Dacă mergi tot la oi de ce să fugi?...

Când se ducea la Cluj, pe șantier, în toată seara dădea telefon, Alo, Mădălină, ce fac mieluții? (vezi șmecherie?, mieluții tot nu-i vânduseși!), și întâi întreba de miei și apoi de copii, de Mădălina nici nu mai pomenea, pe ea era sigur că se descurcă, și doar o auzea cum îi râde tocmai atunci în ureche. Măi Toma, ce fel de om ești tu?, îi zicea ea, Alo, m-auzi? Tu și la Cluj te gândești tot la  oi?...Păi cum să nu te gândești?, mai ales aici te gândești, că-ți vine să înnebunești când vezi atâta lume și atâta mohorală, și fum, și beton și fier beton, și cife și cărămizi, și șefi, unul peste altul...Nici aer n-au clujenii, decât un ceas, în zori...

Numai că acolo, în Irlanda , de bună seamă, s-ar duce la oile altuia... Și nu știe dacă i-a mai veni atunci a fluiera cum o făcea pe sub creasta Beneșului!... Cum dracu’ or fi oile din Irlanda, și câinii, și iarba, și  apa, și urșii, și lupii, au ăștia munți cu neguri, au ploi, au soare?, lună ca asta nu pot avea!, țuică de prună nici atâta!, nici copii, nici Mădălină...

Și totuși, Toma se simte fericit fără biserică în sat. Dacă vrea să zică Tatăl nost îl zice oriunde, în grajd, în pod, în ocol, dinaintea icoanei, în holda de secară. Unde-l apucă pe el amarul... Cum l-a zis și pân-acu...

De altfel, el nici nu știe cum a apărut biserica asta, ca o hribă după ploaie. Mânca-o-ar viemii!... Când s-a coborât cu oile din munte, acum ... câți ani?, patru să fie, cinci?, după Tăierea Capului Sfântului Ioan era oricum,... frunza pălise, toamna se furișase prin păduri, păcurarii cei tineri erau stătuți, aprinși, nechezau ca armăsarii, a rămas ca trăznit când a văzut zidurile de cărămidă sângerie din mijlocul satului. A aflat că au popă! Cum se poate una ca asta? Și că  popa a și început construcția bisericii. Că a umblat prin casele oamenilor, de-a lungu și de-a latu, că s-ar cuveni să cumpere unul o Evanghelie, altul o candelă, altul o cruce. Patronul Liță, care supără pe Domnul cu învârtelile lui, s-ar cuveni să dea de niscai odăjdii cu fir, cu broderii, și de-un acoperământ la Sfânta Masă. Nici o strană sculptată din lemn vânăt de stejar, în care să stea, ca un fruntaș ce e, colo, în absida din partea dreaptă, n-ar fi o investiție fără rost. Liță, om înțelegător: Facem părinte, facem. Bonus, va cumpăra și o icoană făcătoare de minuni ferecată în argint. Că de minuni e nevoie în tot ceasul. Cei mai de mijloc, șomerii, pensionarii, mână de la mână, să ia chivotul, lingurița, copia, cristelnița, doi-trei prapori, Molifelnicul și Aghiasmatarul. Pe astea din urmă le leagă el, pe cheltuiala lui, în piele și le pune chivăre de aramă, peceți de aur. Babele și moșnegeii să vină la spovedit, că nu se știe nici ziua, nici ceasul...În  anul următor popa Micu, că așa a prins a-i zice lumea, că era mic, mititel, mărunțel, de-abia-l zăreai de după Evanghelie, măsliniu, dar iute ca un titirez, a și terminat biserica. Al dracului popă! El, cu o sută de oi, nu poate face un coteț și ăsta, din nimica, face o biserică! Dacă Domnul ajută?! Ajută pe dracu’! Taci, maică, că rămâi cu păcat. Nu vorbi așa că te-aude Ăl de sus! Și baba Safta lăcrimează în năframă și-l iubește pe popa ăsta mărunțel. Numa de m-ar auzi, dar Ăl de sus n-are urechi pentru mine! Baba Safta se uită la cer: Părintele are har! Are, cum să n-aibă... Are relații părințelu’ și un har aparte – îi învârte pe toți pe degete, face și desface. Satul vuiește că are neamuri la Ierusalim. Asta nu se știe dar din anul acela prin satul lor nenorocit au început a se perinda fel de fel de fețe domnești, mitropoliți, episcopi, protopopi, deputați, senatori, ziariști, reporteri, vedete pop, coruri renumite, chiar și un pluton de soldați, pentru defilare. Și popa a isprăvit biserica cât ai bate din palme sau cât ai face un sărindar, cu partidu’, cu primaru’, cu fonduri europene și cu bănuțul văduvei. Și a început să se audă zilnic clopotul peste sat, Mădălina lui s-a făcut bisericoasă, duminică de duminică o taie la biserică, spovedanie lunară, ce dracu spovedește atâtea?, cuminecătură deasă, maslu săptămânal, program dom’le, ca-n armată! – căprărie!, cor, repeteții, curățenie la biserică, crini, trandafiri, apă proaspătă în vaze, uneori și-n casa parohială, preoteasa e preoteasă, n-are vreme, și apoi, mai mult stă la oraș, e muiere modernă, cu fustă de un lat de palmă, picioare subțiri, lungi până la subțiori, tocuri înalte, bronz uniform, celulită nici cât negru sub unghie, păr înfoiat, unghii lungi, Audi la scară, și, mai ales, carieră de rostuit, de crescut, de dospit, i-a găsit popa, momentan, un post la primăria din comună, freacă menta ca și ăilalți de acolo, și a intrat în partidul primarului, deocamdată...Acuma popa se apucă de monumente, de trotuare, de garduri, face cimitir, capelă, mintenaș ne face la toți parastasul!, organizează spectacole, pelerinaje, aduce Sfinte Moaște, brâuri și miruri din Athos și de oriunde, cu acte în regulă, nu se închină creștinii la orice oscior fără patalama, primaru’ desface punga de roni, dar nu-i pare rău edilului, că dacă popa Micu deschide de la amvon gurița de aur el mai ia un mandat și, dacă se suie tot mai des pe scenă când îl cheamă înaltpreasfințitu’, încă unul, ce mai încolo și încoace, e pecetluit cu tricolorul peste burtă pe viață, ca papa cu omoforul, apoi, cu pensia specială e asigurat, și se poate apuca de afaceri în nume propriu, nu pe al soacrei, nu pe al mamei, nu pe al amantei, energie mai are,  numai cancer să nu aibă... În biserică a început a cânta nu numai popa și dascălul ci, de-acum și domnu’ primar, cântă cu ochii închiși de udă băbuțele năfrămuța, să o storci, nu alta, ba cântă înainte de Crăciun și de Paști și Dumitru Fărcaș, și Andra, și ăia cu chitara, de la Om bun...Pe podele de nuiele duc copii-n palme stele...Drăcușor de popă, nu alta...Și tot omul din sat e mulțumit. Așa popă le-a dat Bunu’ și Înduratu’ Dumnezău...

Toma își îndreaptă piciorul și biserica apare triumfătoare. Rămâne întins pe spate, uriaș, peste tot dealul, ca un mort. Sub luna moartă. Caută țintă la obrazul moartei, dar, de fapt, nu vede nimic...

Azi dimineață începuse a trânti tot ce-i ieșise în cale. Și după ce ostenise de atâta trântit și înjurat se pusese pe ascuțit. Cuțitașul. Și cuțitoiul. Când pe unul când pe altul. Îndelung și apăsat trăgea fierul pe gresie. Pierdut. Scuipând și pipăind repetat tăișul. Îl cercase pe părul de pe braț. Ca briciul tăia cuțitoiul. Ca briciul tăia cuțitașul. Și tocmai atunci căzuse Ciuculin. El, cerca cuțitoiul. Nu se uita la oaspete. Se uita peste sat. Știa de ce-a venit sluga popii. Apoi se uita la părul barbirit de pe mână. Dar l-a întrebat pe cine caută. Am venit după oi. Ce oi, Ciuculine? Oile părintelui? Care ... oile părintelui? Alea de i le-ai vândut alaltăieri, el m-a trimis. Așa, te-a trimis? Cum, cu noaptea-n cap te-a trimis, părintele? Ca pe Iuda, Ciuculine? Da’ de ce n-a venit el? Io cu el am târguit! (tăia grozav cuțitașul! și-l purta leneș peste pielea iritată a brațului) Are treabă, fuge să cuminece bolnavii că diseară are  slujbă până târziu, Denia. Care Denie, pe cine îngroapă? Și de ce fuge? Cele douăsprăzăce Evangelii, Tomo, nu îngroapă pe nimeni... Dar până la urmă, oricât a  lungit-o cu deniile și prohoadele, i-a dat mioarele. Ciuculin a ieșit cu suta de oi pe poartă. Tot blagoslovind oițele, ca și cum ar fi fost ale lui de când lumea, Hoooaaa oaie, oaie ducucită, hooo... Hai cu tata, hai... Ridica și bota asupra celei sure din urmă. El tăcea, ce să mai facă, numai să stea așa în mijlocul drumului cu cuțitoiul în mână și să se uite la oile lui cum se scurg una câte una, ca o apă pestriță, pe după casa lui Neculai Scurtu. Și pe Ciuculin cu mâinile ridicate, în urmă-le, ca o sperietoare, într-o mână bota, în cealaltă clopul ferfeniță, capul gol cu părul de mălai...

Scoarța de pe vârful cizmei începe a luci roșiatic. Luna-i de vină. A început a se schimba la față. E  ca sângele mielului.

Toma se ridică brusc în capul oaselor. I-a venit un gând. Mâine, vineri, în zori, s-a duce la părintele ăsta, cum îi zice, de fapt, Grig, de la Grigore, și-i va cere să-i dea oile înapoi și-i va da toți banii, Ia îs aici!... i vezi, părinte? Îs toți, nu m-am atins de ei, n-am strâcat nici un sfanț! Auzi?!... Se  uită  la  punga  de  plastic  doldora  de  bani  de  hârtie pe  care  o  băgase  sub  un  butuc mai gros din stânjenul de lemne, e acolo, lucește, și se fericește că n-a stricat nici un bănuț, cum era cât pe ce să facă ieri la târg. Ce dăduse pe fusta aceea  pentru Mădălina  era o nimica toată. În punga aceea stă acuma toată mântuirea lui. Și îi vine un fel de ușurare, câteva clipe e din nou fericit... Dar asta nu durează prea mult. Îl vede dintr-o dată pe popa cel negru și mic, cu ochii lui înguști și veninoși și cu gura lui colțoasă, rânjind, Apoi, de, bade Toma, eu de astea n-am mai auzit, și nici nu cred că voi mai auzi, ieri să ne înțelegem ca oamenii, să-ți pun toți  banii o dată în mână, știi că am și scos din bancă!, și azi să vii după oi! cine-o mai auzit?! te râde lumea! tot vinzi și cumperi! Eu nu-s de-aceia, eu nu mă mai învoiesc, ține-ți binișor banii... Și popa aruncă punga la picioarele lui, pe pavaj, plasticul pocnește, ocolul popii se umple de bani, vântul  îi  împrăștie, îi lipește pe pereți ca pe niște iconițe... O biserică cu iconițe, verzi, gălbui, albastre...

Toma dă nervos din mână spre personajul acela negru  și colțos cu care grăiește, și care tot aruncă punga disprețuitor, tot o aruncă, tot o aruncă, de unde are atâtea pungi?...Haiduc, cățelandrul ce n-are nici un an dar e mare cât un vițel, se ridică în picioare și, caută la popa cel nevăzut, apoi scheaună de parcă l-ar fi încolțit lupul. Toma aruncă cu sticla goală după el: Stăi mă’ că te vând și pe tine  popii, ce să mai fac eu cu tine fără oi. Ori te belesc și te dau popii să te mânce de Paști!... Haiduc fuge cu capul plecat, cu coada-ntre picioare...

...Păi sigur că nu se mai învoiește, că oi ca ale lui nu mai găseai pe toată Valea Borcutului, uite cum se hurducă când pe-o parte când pe cealaltă lâna pe șalele lor. Și iarăși vede cum Ciuculin iese cu cele o sută de oi, mânându-le din spate, șuierând și strigând după ele de parcă ar fi fost ale lui, Hooaaa, oaie! oaieee ducucită! hooaaa oaie!...

A început să bată clopotul. Sunetul metalic se scurge pe deasupra lui și începe să-i pară rău că măcar o dată pe an nu s-a dus și el la biserică, măcar în ziua asta mare. Poate dacă ar fi mers la biserică popa i-ar fi dat înapoi oile, chiar azi, după Denie, în seara asta...Chiar și pe Liță l-a văzut ieșind aseară pe poartă, gătat frumos, ca de slujbă, că altfel unde să se ducă așa, dacă nu la biserică, să-și așeze curu în strana sculptată cu strugurași și frunzulițe?!

Toma dă a lehamite din mână, Dacă și pungașu’ ăsta s-a dus la biserică!...Ce s-asculte Liță, ce să priceapă?... Și îndată a cântat cocoșu’, aliluia, aliluia, aliluia...Atâta mai știe și el de la biserică, aliluia, și că a cânta cocoșu’. Ba mai știe ceva, În mormânt viață...I se face pe dată ciudă, se încruntă, femeia lui e acolo, la slujbă, cântă cu toate muierile și cu popa cel mic, în mormânt viață pus  ai fost Hristoase, iată că-și mai amintește ceva și se înciudează neînțelegând nimic,ori mormânt, ori viață, cum vine asta, și moarte și viață...Și dintr-o dată își amintește. Într-un an fusese în Săptămâna Mare la biserica din comună, pe-atunci ei n-aveau biserică, și acolo auzise pe popa Vasile – o, Popa Vasile!, cum cânta Evanghelia, cu glasul lui cald, dar pătrunzător, și-i rămăsese în minte cum l-a vândut Iuda pe Domnu’ Christos pentru o pungă de arginți, cum Petru s-a lepădat de Domnu’, cum a cântat cocoșu’, cum Petru a plâns apoi, Petre, Petre, parcă-i răsuna acuma, încetișor, în creieri, un glas trist, nu va cânta cocoșul până când de trei ori te vei lepăda de Mine!, și cum Iuda a dus banii înapoi și s-a spânzurat, și cum Domnu’, bun, de tot bun, l-a iertat pe Petru, l-a privit cu dragoste, Petre, Petre, mă iubești tu pe Mine?...O. cât de bine își amintește glasul părintelui Vasile! Petre, Mă iubești tu pe Mine, Mă iubești, Mă iubești...? Și zicea, părintele, cânta Părintele în felul lui cuvintele Domnului. Cald, dulce, lăcrimat, de-ți plângea inima. Cremene să-ți fi fost inima și tot îți lăcrima. Ăla da popă! Pânea sfântă a lui Dumnezeu! Acela i-ar fi dat oile înapoi, da, i le-ar fi dat...

Se ridică vioi și se apucă de stânjenul de lemne. Scoate punga de celofan. Domnul e bun...ca popa Vasile...

De-acum slujba ar fi trebuit să se sfârșească, dacă o tras și clopotele.... Căscându-și ochii mai tare vede într-o parte a bisericii niște scânteioare tremurătoare, gălbui, dar după câteva clipe din cauza forțării, ochii i se împăienjenesc, biserica se clatină, cu casele din jur cu tot, în flacăra unei lumânări uriașe. Închide ochii și simte în ei usturime și umezeală. Lacrimi. Sărate. Acuma înconjoară biserica, iată că nu uitase de tot slujba. Nu mai era mult. Scânteioarele acelea îi trezesc în suflet o amintire dulce, era copil și moașa Ană îl ducea la biserică, vedea acolo atâta lume, toți oamenii erau îmbrăcați în alb, ca niște îngeri, simțea un miros plăcut, cum numai acolo aflase, în biserică, o mireasmă amestecată, de busuioc, tămâie și prescură proaspătă. Și cu lumânările aprinse, înconjurau, cântând, biserica. Acelea erau scânteioarele pe care le vede el acum.

Totuși clopotul răsună ciudat, răgușit, gâtuit, în răstimpuri, parcă icnește un om spânzurat. Ce clopot a mai cumpărat și popa ăsta de nu se aude bine în tot satu’! Dă iar cu ochii de biserică. Parcă acum nu mai e așa mică. Tot crește biserica asta. Luna se roșește și biserica se înalță. Întâi i se pare că vede numai o biserică neterminată sau o ruină, zărește zidul alb-gălbui, ieșit deasupra caselor, retezat dintr-o dată de cerul cenușiu. Și, în cerul acela, ca spânzurat în gol, turnul. De parcă și biserica și turnul nici n-ar fi avut acoperișuri. Îi vine să râdă, ce? popa ăsta n-o gătat încă biserica?! o lăsat-o fără acoperișuri? Da de a ploua de Paști! În câte-un an o și nins! Și cum zidește popa turnuri și biserici pe aer? Dar rânjetul îi dispare repede, începe să ghicească în noapte ascuțișurile lucitoare ale acoperișului... Dar  crucea? Unde e crucea, cuviosule, ce biserică o mai fi și asta, fără cruce?! Oricât se străduiește nu vede crucea. Și-apoi turnul acela, atârnat de cerul vânăt, ca un om spânzurat, se tot leagănă ...

Rânjește din nou. Merge clătinându-se, coboară pe lângă garduri...Totuși, biserică fără cruce, unde s-a mai văzut? Părințele ai uitat crucea!, strigă Toma, bâjbîind peste hotar, sărind uluci și pârleazuri, stârnind dulăi amorțiți. Asta trebuie nepărat să ți-o spui! Unde-i crucea? Și mai trage o dușcă usturătoare. A ieșt la drumul mare.Oamenii, umbre grăbite, înfrigurate și ostenite, vin de la biserică. Se dau în lături, șușotesc, în spate râd.

Pe treptele bisericii, popa. Tot mic a rămas. Luna îi luminează fața roșietic.Părul cărămiziu. Sub ochi și sub nas are umbre vineții, care-l fac posomorât. Ochi-s duși în fund, subțiri, linie, ca adormiți, parcă nu-s. Când îl vede cu sticla în mână umbra vineție de sub nas i se adună, îl face de-a dreptul crunt. Fruntea i se încrețește.

Și-acuma Toma vede crucea. O poartă la gât popa și pare că-i de aur. Lucește. Știe el că nu-i de de aur, dar așa pare, de aur, și-acuma strălucește roșietic, ca arama, poporul ar și jura că e de aur, barem de cupru. Și asta contează, ce crede poporul, și poporul jură că toate sunt de aur, și crucea, și Evanghelia, și potirul. Și preotul. Toți și toate sunt de aur, asta contează.

̶  E de aur, părințele? De aur ... curat?

Părintele coboară treptele și se face și mai mic:

̶  Mâine, bade Toma, mâine discutăm, acum e târziu...

Toma îi sare dinainte, îndrăzneț, mare; preotul își face cruce:

̶  Ești beat... turtă,... bade Toma, ... în Postu’ Mare, în Joia Mare..., și-l ocolește. Grăbește pasul. Se pierde în noapte.

̶ Vrednic este! Vrednic este!, strigă bețivul, în urmă-i, ridicând sticla spre cer.Vrednic, vrednic!...

Se aud undeva chicoteli.

̶ Du-te, așa, du-te,... du-te dracului, popă mic, nu cu tine am treabă, du-te... dracului...

Biserica e goală și răvășită, cu iz de tămâie și nădușeală...  Dar mai bine așa, că lui nu popa-i trebuiește, nici dascălul, nici nimeni. Pășește pe gresie, se apropie de altar, pașii răsună, din bolțile înalte vin ecouri. Sfinții caută spre el dar își face curaj, nici cu ei n-are treabă. Cât l-a mai pomenit și pe Haralambie, și pe Nectarie și pe Efrem, și pe ăl nou și pe ăl vechi, Și pe Niculae Făcătorul de minuni pentru alții, și pe Tanda și pe Manda. Și tot degeaba.

Se apropie de solee, se pune în genunchi, și începe: Doamne, oițele mele, știi, le-am dat, pe nimica, mi-s dragi, am adus banii înapoi, că io nu-s de Irlanda, io-s de...

Tace. Nu știe să zică cine-i el. Și tace. Apoi, rușinat că nici nu știe a se ruga, își ridică privirea... Dar parcă cineva îi strânge și mai abitir nu numai fălcile ci și mintea. Pe catapeteasmă, în icoana lui Iisus stă altcineva. Fața aceea pocită nu poate fi a lui Iisus. Nenorocit de pictor fără dar, cine dracu’ te-o pus să pictezi icoane! Uite ce față întunecată, vânătă, ce gură ascuțită, colțoasă, ce sprâncene groase și încruntate, vrăjmașe, Bețivii nu vor intra în împărăția cerurilor!, strigă buzele țuguiate, și ochii, ce ochi mândri și acuzatori, două vipere pierdute în peșteri vineții. Și-s înguști ca ai popii, iar el, Toma Sîngeorzan, cioban din tată-n fiu, e prea murdar și a intrat așa, nespălat, în locașul Domnului, duhnind a oaie și rachiu. Ar trebui să sărute icoana dar nu poate. Acolo nu e Domnul, e altcineva travestit în Iisus, degeaba stă pe tron în locul Lui. Mai degrabă-i popa Micu decât Iisus. N-are cine să-i mai deie lui oile, n-are. Nici Ăl de sus nu i le mai dă! Că a murit și El săracu’! Odată cu popa Vasile! În același an a murit. Deodată le-au făcut prohodul. De nu murea popa Vasile acuma trăia și Dumnezeu Sfântu’! Și-i dădea oițele...

Se ridică și o apucă spre ieșire. De-afară vine aer rece, crud, verde. Dacă nimeni nu-i mai poate da oile înapoi îi rămâne numai să se spânzure ca Iuda, de funia clopotului. Și povestea să se repete cum se repetă mereu. Niciodată nu e alta.

Târnațul începe să se clatine, ca o corabie pe valuri. Scândurile îi scârțâie sub picioare. Dedesupt leviatanul stă gata să-l înghită. O fi balaurul de pe peretele bisericii și râul de foc pictat  în tempera. Dacă se rup podelele astea putrede? A dracului casă veche.

Aude în grajd mieii behăind de foame. Acuma le-a da Mădălina când s-a trezi. El are treabă. Se suie în pod cum poate, mai bătrânește. Începe a arunca lâna în târnaț. Podul e plin de lână putredă, a tot lepădat-o el pe apă câțiva ani, apoi a ars-o, și apoi s-a săturat. Acuma are atâta lână că ar înveli tot satul în urzeală albă și sură. Târnațul s-a umplut de lână încâlcită și a dat pe dinafară. Parcă o ninsoare murdară s-a coborât pe uliță, pe case, pe biserică. Răsuflă greu, nu mai poate, lâna asta i-a scos sufletul, e acoperit din cap până-n picioare de praf aspru, ca de sticlă, înăbușitor iar șănțulețele de sudoare l-au transformat, probabil, într-o sperietoare, într-un drac de om.De l-ar vedea acuma popa...

Cade în patul de lână, sticlele sunt goale, își depărtează picioarele, cizmele îi sunt uriașe, satul e iarăși mic, ar fi deajuns să azvârle o singură dată din picior, dar nu o face, mai bine ia un șomoioc sur, desigur, de lână, și-l aruncă peste sat, gata, acum o să le fie bine tuturor, ar putea să scapere și un chibrit, dar nu o face deocamdată, mai întâi s-o strige pe Mădălina lui, se lasă cu totul pe spate, e îngropat în lână și de acolo, din mormântul cu molii și rugină, murdar și înțepător, mai murmură ceva, Mădălină treci în pat că mâine plec,...la dracu,... în Irlanda...

*

Mahmur, intră în grajd să vadă de miei și dă de Mădălina. Aplecată peste gărduțul de scândură, vorbește cu mieii ca și cu niște copilași, și ei o înțeleg, de bună seamă. E Vinerea Mare, știi măi,  Mărunțelule?, o aude pe femeia lui vorbind cu mieluțul. Mărunțelul e un miel mic, ultimul fătat, care are ceva beteșug, nu a crescut cum ar fi trebuit. Mărunțelu’ nu știe că e Vinerea mare, căută păsat, ori țâță, și nevasta lui îi dă buricele degetelor, și Mărunțelu’, cât e el de neștiutor, suge, suge de la nevasta lui, din sfârcurile degetelor, și ea, cu cealaltă mână, îi mai mângâie botul și lâna creață de pe frunte. Mădălina lui știe că-i Vinerea Mare și că le-a sosit ceasul. Că el și-a ascuțit cuțitele. Și vrea să le-o spună mai pe ocolite, poate mai e ceva de făcut. Aplecarea peste gard i-a dezvelit coapsele până sus, pielea i s-a făcut trandafirie de la frig, e frig înțepător, e aprilie, din gură îți ies aburi de februarie, el se lipește încet, pe la spate, de ea, femeia tânără e fierbinte, tresare, el îi cuprinde mijlocul, mireasma de femeie, tremurul, suspinul, sânii tari cu sfârc de mură, abandonarea, prăvălirea în fân, mâna lui grea, aspră, pe pielea tot mai fierbinte a picioarelor... Dar ea înțepenește, dintr-o dată, parcă e moartă. Iubește o moartă cu ochii deschiși care se uită la paianjenul acela din grindă, paianjenul acela i-a adus aminte de ceva, așa cum stă răstignit pe lemnul vechi. Mâna grea vrea mai mult, și mai sus, dar picioarele fierbinți sunt încătușate, ea e îngrozită de ceva, dar de ce? O mușcă de gât, nu prea tare, mai mult să o dezmeticească, sunt eu, Mădălină, bărbatul tău, nici o reacție, iubește o moartă. Dar moarta, brusc, începe să se zbată. Asta e bine, luptă, dar iată că nu așa cum s-ar fi așteptat el. Pe viață și pe moarte. Rămâne uluit, acum el e țeapăn ca un mort, și ea profită, așa fac femeile, profită, și e în picioare, își trage poalele în jos, se scutură de paie, își ascunde sânul alb sub bluză, aranjează zadarnic pieptărașul pe pieptul mare, pieptul îi joacă, își pipăiește gâtul, uite că totuși a mușcat-o binișor, se uită vie și vinovată la el, vrea să zică ceva dar își tot suge vârfurile înroșite ale degetelor:

̶ Toma, izbutește ea în sfârșit a zice, i Sfânta Zi de Vineri! Numa’ azi dă-mi pace, i Vinerea Mare, azi o stat Domnu’ pe Cruce!

Vrea să sară pragul grajdului, ca o ciută încolțită, dar el a apucat-o iar, ca un lup. Și n-o mai scapă...

Mieluții tropăiesc mărunțel și scurt, se opresc, ciulesc urechile, cântă greierul printre gemete și răsuflări. Când aud un țipăt ascuțit fug grămadă  în colțul grajdului.

Un miel mic, ultimul fătat, alb și prost, stă în mijlocul grajdului. Mărunțelul. Parcă se uită după femeia care sare pragul grajdului și fuge prin curte, adunându-și cămășuța udă, sfâșiată, peste piept.

Toma îl apucă cu mâna cât lopata, îl strecoară cu burta între picioare, cu capul înainte, scoate din curea cuțitașul care taie ca briciul, îl împlântă în grindă sfârtecând pânza de paianjen, cu stânga strânge botul umed al mieluțului, trage tare în sus, gâtul se întinde ca o coardă gata să pleznească, mielul tace, bine zicea popa, ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas, lama subțire și îngustă trece scurt, ușor, parcă-i o joacă, peste blana albă și creață, ca un condei peste o hârtia albă, lasă numai o linie, dar linia se deschide, se preface în două buzișoare trandafirii, apoi într-o gură cărnoasă, voluptoasă din care țâșnește un izvor roșu aprins, sângelui îi este scris să curgă, a curs din bărbați și femei, până și din copii, a curs din Însuși Fiul lui Dumnezeu, curge când omul moare, curge când omul se naște, și acum curge din gâtul unui amărât de miel, și e cald, îi mângâie sângele dosul mâinii ca o ultimă asigurare că mâna care a ucis e iertată, dar mâna a înnebunit, mai vrea sânge, ori, poate, mângâierea căldurii și a iertării, și mai trece o dată cu condeiul ascuțit pe crestătura roșie, linia trebuia să fie mai apăsată, oscioarele din jugulară pârâie, acum mielul care tace  a vorbit, e Vinerea Mare, și bărbatul pare mulțumit, dar nu, scoate mielul afară în frigul de februarie și vrea să agațe făptură albă cu guler roșu pe grinda șurii, dar cârligele de fier nu se potrivesc, sunt prea depărtate, erau destinate mieilor adevărați, și oilor, dar nu-i nimic, întinde bine picioarele chiar dacă oasele scrâșnesc și, în sfârșit, mielul s-a suit pe cruce, încă două trei tăieturi meșteșugite, două opintiri scurte și mielul e dezbrăcat complet, e gol pe grindă, cu capul în jos, din bot i se scurge un fir subțire, trandafiriu, aburi ies din trupul subțirel și clătinat, ca din cădelnița popii, blana roșie e aruncată pe grămada de bălegar, e numai o zdreanță de lână, un kil de lână nu face nici un leu în ziua de azi, duhnește cerul de dimineață a seu și sânge, și simte o greață în stomac, tremură, aleargă în casă, găsește țuica de prună păstrată pentru Paștele acela, ultimul Paște, scoate cu dinții coceanul învelit cu celofan, trage o dușcă usturătoare, gata, greața a trecut, țuica e leac pentru om, dar când se întoarce afară, ocolul e tot la fel de gol, gol și încrețit de copite mărunțele, nu mai are nici o oaie, numai mieluțul acela amărât ce stă spânzurat pe grinda șurii, mai e nevoie tată ceresc de leacuri usturătoare de prună, și le ia cu nemiluita, doar, doar îi va trece greața asta, și șura se clatină acum ca și cum s-ar undui într-o apă și parcă se depărtează spre cer și se scufundă în el, dar fără miel, mielul, amărât și gol, rămâne în ograda lui, tocmai tu te-ai nimerit să te jertfești, fleoșcuță, parcă se adună nori aspri și grei, o să plouă, sau o să ningă, dracu’ știe, numai că el mai are de belit miei, o să vină, dacă-i Vinerea Mare, așa cum zice femeia lui, și ea le știe pe toate, tot satul, tot satul o să vină la ei în ocol ca la sfânta biserică, după miei, toți vor miei de Paști, unul pentru dom primar, altu’ pentru popa Micu, altu’ pentru șefu’ de ocol, altu’ pentru șefu’ de post, mama voastră de trântori și de ‘oți!, toți așteptați pe degeaba. Și eu, boieru’,  vă dau, vă dau...

̶  Beliv-ar moartea pe tăți!:..