Vasile V. Filip, Însemnări de-a lungul vremii*

Din totdeauna oamenii au simțit nevoia de a consemna fapte, întâmplări, evenimente care au marcat cursul propriei vieți sau ale altora, laolaltă toate alcătuind atmosfera unei epoci, în stare a depăși de multe ori pagina cărții de istorie. Și asta pentru că notațiile pe care le conțin sunt sincere și la obiect, în final constituindu-se într-o formă a scrisului autobiografic.

            Literatura română, cum de altfel și cea străină, păstrează numele multor scriitori care și-au dăruit parte bună din timpul vieții jurnalului intim. Aș aminti doar două nume: cel al lui Titu Maiorescu, autorul celui mai lung jurnal, întinzându-se pe perioada de mai bine de o jumătate de secol, de la 15 la 72 de ani, și a lui Gala Galaction, iarăși cu o întindere apreciabilă, dar cu unele întreruperi, și unul și celălalt conducând la mai buna lor cunoaștere.

            Ca să ții un jurnal nu e o treabă de ici de colo. Asta pentru că atunci când e scris doar pentru uzul scriitorului o face cu o sinceritate debordantă (condiția de bază a oricărui jurnal) ce cu siguranță nu s-ar regăsi într-unul scris pentru publicare. La o astfel de concluzie am ajuns parcurgând volumul lui Vasile V. Filip, Însemnări de-a lungul vremii, recent apărut. Să ai curajul să-ți pui viața pe tavă înaintea cititorului, viața așa cum a fost și este, cu bune și cu rele, cu persoane adevărate ce ți-au marcat destinul în bine sau în rău, cu fapte pe care le regreți sau le îmbrățișezi și acum, după atâta vreme, laolaltă toate marcându-ți soarta și croindu-ți drum prin lumea aceasta. A-ți exprima părerea, bună sau rea, despre persoane și personalități cu care vii în contact direct comportă fără îndoială un risc asumat.

            Dar să lăsăm jurnalul să vorbească. Pentru că niște fire nevăzute îl străbat de la un capăt la celălalt.

               E vorba, înainte de toate, de legătura ancestrală cu locurile natale. Pagini întregi sunt dedicate întoarcerilor în satul natal, la Chiuza, acolo unde s-a plămădit și de unde și-a luat zborul în lume. Pagini mustind de farmecul copilăriei, fiecare reîntoarcere având o notă de lumină, oamenii și locurile de odinioară încălzindu-i sufletul. Și-i dă o senzație, un miros, un parfum, mai degrabă decât o amintire (pag. 41). Pe la 12 ajungem la Chiuza, scăldată în aceeași lumină albă, tutelată de Țibleșul, nevăzut acum, ascuns după Tabla Baronului…. Mama face în cuptor 72 de ani, dar e încă sprintenă. În jurul ochilor, pe pomeți – un roșu pronunțat, pe care îl pune pe seama bătrâneții. Tata acuză indigestii, aciditate și… neputința de a mai bea vin… Apoi mâncăm: tocană cu cârnați și mușchi de porc, lângă o mămăligă„cât o râpă” (cum, copil, auzeam mereu) și murături, cu gustul puternic condimentat, inconfundabil. Apoi beau  trei-patru pahare de vin rece… (pag. 30). Doar era la mama acasă, nu?     

               Nici viața la oraș, în Bistrița mult dragă lui, cu balconul apartamentului încărcat de flori ce-i creează un spațiu ambiental mult prielnic scrisului, nu-i displace, mai ales când este înconjurat de ai săi: de soția Ioana și copiii Lucian și Iulia, care-i oferă când clipe dulci, încântătoare, când momente mai puțin luminoase. Sau, cum ar zice românul: Nici o casă nu-i biserică!                             

               Pregătirea tezei de doctorat, ocupațiile cotidiene ale dascălului, mai ales ale celui de română cu teze și examene în față, îi ocupă cu precădere timpul. Încât doar scrisul devine un fel de a pune ordine în haosul curgerii (pag.25)         

               Aceleași remarci, când favorabile, când usturătoare, le face la adresa colegilor de catedră, de condei sau întâlniți în șirul lung al peregrinărilor prin locurile de muncă. Îl frământă calitatea unor dascăli, slaba lor pregătire profesională (în special profa de religie cu notările făcute copiilor într-un mod cu totul ciudat, sui generis, lăsând copiilor posibilitatea să-și noteze colegii sau a celei cu greșeli în exprimare, copiii fiind aceia care o corectează. Stupid de-a dreptul, nu?). Tocmai de aceea le spune ceea ce are de spus cu toată franchețea, verde-n față, cum ar fi zis iarăși românul.

               Întâlnim minunate pagini descriptive: Azi am văzut primăvara. La marginea de vest a orașului, pe un asfințit sângeriu își prelingea spre apus trena-i iluzorie de fum, printre grădini.(pag. 50). Aici, ca mai peste tot, de altfel,  calitățile sale scriitoricești ies la suprafață precum untdelemnul deasupra apei.

               Cartea se citește cu plăcere, ea având de toate: și episoade armonios colorate, presărate din belșug cu sare și piper, și note acid-usturătoare, și umoristic-distractive. O carte de vacanță, dar și/mai ales de învățătură. Atât de bogată în trimiteri la literatură, fie ea cea română, fie din cea străină, așa cum îi șade bine unui dascăl bine informat, stăpân al unei vaste și frumoase culturi.

               Și, când mă gândesc că e doar întâiul volum din șirul celor peste cinci mii de pagini…

                                                                                                                          Ioan Popa

…………..

* Vasile V. Filip, Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulțumit), I (1998-1999), Editura Charmides, Bistrița, 2021. Cu o prefață de Ilie Rad