Vasile V. Filip, Însemnări de-a lungul vremii, I (1998-1999)

A scrie despre tine însuți și despre propriile trăiri reprezintă cu certitudine o provocare complexă. Una care îl face extrem de vulnerabil pe cel care se înhamă la un astfel de drum. Domnul profesor dr. Vasile V. Filip, care a oferit de curând publicului cititor un astfel de demers cu caracter autobiografic, e cât se poate de convins de acest fapt. De-altminteri, îl asumă încă din debutul operei, insistând asupra calității de self-disclosure a celor însemnate:
„Nu scriu aici cu gândul, nici măcar ascuns, al publicării. Nu văd pe cine şi de ce l-ar interesa clipa doar de mine trăită. Dar e un fel de a pune ordine în haosul curgerii. De a te mărturisi, fie şi ţie însuţi. De a privi în oglinda retrovizoare (fie şi pe distanţa a doar câţiva metri) pentru a te asigura că n-ai ratat o intersecţie importantă. Obiectivul e strict personal, şi iluzoriu – totodată (iluziile ţin de stricta subiectivitate), dar nu mai puţin „adevărat” (căci adevărul nu-i doar „obiectiv”). O formă de a învinge timpul, monstrul Timp…” (p. 23).
Publicarea unor jurnale reprezintă un aspect insolit al bibliografiei care poartă semnătura distinsului autor cu origini chiuzene. Obișnuit să-i lectureze texte savante, din sfera literaturii, etnografiei și uneori și cea a istoriei, cititorul se trezește deodată pus în situația de a descoperi ceva mai mult decât roadele unei investigații de teren, sau al amplelor lecturi privite prin ochiul critic al unui cititor ce digeră nu doar cu stomacul, ci și cu mintea și inima, cele ingurgitate. E chemat să vadă dincolo de rânduri, nu printre ele. Să cunoască zbaterile autorului, să-i dibuiască principiile și prioritățile și să înțeleagă cum contextul social în care activează îi stimulează, sau limitează orizonturile. Să se convingă, căci da, dincolo de dimensiunea testimonială a unui astfel de demers, cea persuasivă este și ea un element definitoriu. Autorul însuși mărturisește:
„Vreau nu atât să descopăr, cât să conving. Chiar să dau sentimentul revelaţiei. Să reuşesc să uimesc pe alţii, cum la rându-mi am fost – cândva – uimit de profunzimea şi armonia reprezentărilor unor „analfabeţi”, care induc tot mai des, tot mai multora dintre noi, intelectualii vremii noastre, doar mirosul dizgraţios de oaie şi opincă, şi nu le mai vedem nimbul de lumină şi înţelegere a lumii ca miracol din jurul capului”. (p. 27).
E plăcut să vezi cum ilustrul dascăl, formator al atâtor generații vorbește despre îmbinarea dintre pasiunea pentru munca desfășurată și cea pentru fotbal. Despre cum reușește să îmbine marasmul cotidian și micile probleme ce definesc viața de familie cu reușitele profesionale, sau vremea care-l determină să ia o mină de-a dreptul contemplativă, cu corectatul tezelor. Să identifici nimbul de lumină ce poate defini o existență în care ternul se poate ușor însăila și poate pune stăpânire pe un destin. Spre deosebire de cercetarea științifică, care solicită un anume context al scriiturii, jurnalul nu necesită decât inspirație, hârtie, instrument de scris și nițel timp liber. Autorul e conștient de acest aspect și nu ezită să îl ilustreze. Scrie de pe drum, de pe marginea apei, de la catedră și în timp ce călătorește. Poate tocmai de aceea, dimensiunea ilustrativă a celor notate este atât de pregnantă, iar cititorul se găsește adesea pus în fața unei lecturi care-i stârnește imaginația.
Un aspect esențial al caietelor domnului profesor îl reprezintă atenția pentru descrierea unor stări, în detrimentul insistenței înspre excesiva problematizare cu caracter filosofic, ce ar putea constitui un sol de-a dreptul infertil, dat fiind caracterul demersului. Așa cum bine remarcă profesorul Ilie Rad în prefața ce acompaniază isprava editorială (p. 5-12):
„De altfel, autorul și spune că este <>; gândurile ar putea fi reluate, refăcute, dar stările sunt prin excelență trecătoare, alunecoase, unice: <>”. (p. 9).
Dar pentru ca omul să se detașeze de cenușiul, adesea apăsător, al cotidianului și să ajungă de la gând la stare, drumul e lung. La baza unei astfel de metamorfoze stau lecturi, care reprezintă apoi, când jaloanele unor trăiri, când repere cu valoare taxonomică în înțelegerea și evaluarea lor. De aceea, e extrem de plăcut să ajungi ca, fie și în urma răsfoirii nițel mai atente a unor astfel de însemnări, de un subiectiv de-a dreptul cuceritor, să descoperi bagajul de lectură al autorului, fără ca acesta să aibă intenția de a te invita la un periplu bibliografic. Referirile sporadice, la lecturi vechi și noi, aluziile, metaforele, menite nu să ascundă, cum se întâmplă îndeobște în literatură, ci să reveleze, ca în teologia apofatică, și despovărate de caracterul de eufemistic, întâlnit într-o manieră aproape recurentă în autobiograficul contemporan, vin așadar să întregească un tablou în care diurnul, mai mult sau mai puțin pastelat, e privit prin ochii unui dascăl ce descoperă adesea lumea prin ochii celor pe care-i întâlnește pentru a se documenta (căci pregătește și susține, la momentul scrierii, un strălucit doctorat ce aduce în atenție cultura tradițională noastră tradițională, reliefând bogăția patrimoniului ei), prin cei ai copiilor curioși, dar și prin cei ai adolescentului, încă nepârguit destul într-ale maturității, care se încăpățânează să nu renunțe la vis, deși trezirea la realitate îl pune în contact cu ciudate discrepanțe și se străduiește din răsputeri să distrugă oniricul din el.
Toate aceste aspecte vin să recomande lecturii un text care, odată luat în mână, cucerește orice categorie de cititor. Vin să vorbească despre cum un profesor „condamnat” la lectură reușește să-și depășească statutul de „ronțăitor” de pagini și ajunge el însuși nu doar un cronicar, ci și un om care oferă viitorului texte cu relevanță sociologică. De aceea, însemnările profesorului Vasile V. Filip nu trebuie ocolite, ci dimpotrivă, aduse în atenție, cu atât mai mult cu cât, pe meleagurile bistrițene, jurnalul bine scris e o adevărată rara avis, iar însemnările lui sunt un giuvaer de mare preț într-o literatură și un spațiu cultural în care autorul s-a impus deja, de ani buni, între vârfurile de lance.